MENU
clujcamera

de • 12 martie 2015 • jurnalComentarii (0)

11 martie 2015

Mă gîndeam că am o percepție stranie și distorsionată asupra timpului. Habar nu am niciodată cînd s-a întîmplat ceva, rareori pot fixa în timp un eveniment, nu țin minte zile, ani, îmi împart existența în cele două vieți pe care îmi pare că le-am trăit. Acum mi-e și mai complicat să mă raportez corect la timp, îmi zbîrnîie pe lîngă urechi, ieri am fost la Cluj, mîine-s la Galați, poimîine am 50 de ani. Dacă mai apuc.

Mi-a intrat în cap că o să mor curînd. Dar nu e spaimă asta. Nu. Doar o senzație.

Mi-e aproape imposibil să mai scriu altceva decît la carte. Iar la carte scriu mai mult în cap. Ca în noaptea aia, în drum spre Cluj, în tren, cînd chircită pe banchetă am scris în cap cinci capitole. Din care nu am apucat să transcriu nicio iotă. Fiindcă nu am cînd. Aștept cu speranță să se schimbe ora, să mi se lungească zilele. Și sunt tot mai obosită. Mă obosește frigul, mai ales. Iar primăvara întîrzie în partea asta de lume.

La Cluj am avut cîteva momente genuine de liniște și bine. Mă lăsase Teleșpan în aparthotelul unde mă cazase, undeva pe o străduță din centru, foarte aproape de librărie. Locul era superb și cu un vibe foarte bun. Ajunsesem dimineață, după un drum oribil de obositor cu trenul, și aveam cîteva ore doar pentru mine, să fac ce vreau eu, fără niciun program, fără să aștepte nimeni nimic de la mine, fără să trebuiască să fac nimic, să fiu nicăieri. Și am ieșit și m-am plimbat un pic, era un soare înghețat, am mers mărunt, zîmbind, cu senzația neobișnuită că sunt complet liberă într-un oraș străin și că mi-aș dori să rămîn acolo, anonimă, lăsată în pace de toată lumea, măcar o vreme, să tac zile în șir și să mă plimb pe malul Someșului, să mă întorc în camera aia frumoasă și să citesc și să scriu. Și să tot tac. Și să nu întîlnesc pe nimeni, nimeni să nu mă întîlnească, să nu cunosc pe nimeni,  nimeni să nu mă cunoască, să nu caut pe nimeni, nimeni să nu mă caute. Apoi m-am trîntit, sfîrșită, în patul ăla mare și alb și nu am dormit dar m-am odihnit fiindcă aveam mintea și corpul destinse, astîmpărate. Și tot așa mi-a fost și pe tren înapoi, cu soare în geam și citit neîntrerupt decît de o oră de scris. Și mă gîndeam: cînd am avut eu opt ore la dispoziție în care să nu am nimic de făcut, să pot citi pe săturate?

În ultima vreme beau în fiecare seară un pahar de vin. Uneori două. Roșu. Sec. Din pahar de cristal cu picior, firește. Mă oripilează cînd văd oamenii bînd vin în pahare de apă. Sau, Doamne ferește!, punînd cola. Cînd nu am avut roșu, am băut alb. Tot sec. Mai am un singur pahar, restul s-au spart. O fi un semn și ăsta, că trebuie să beau vinul singură. Am vrut să cumpăr altele, dar la ce bun? Să beau în fiecare seară dintr-un pahar diferit? Acum două zile m-am surprins îndreptîndu-mă spre magazin, îngrijorată că nu am ce bea, că mi se terminase sticla de acasă. Mi-am adus aminte de Sue Ellen, singurul reper al copilăriei mele în materie de femei bețive și am rîs. Totuși, un pahar de vin pe zi e ce-a zis doctorul, vorba detestatului meu exhazbănd. Îmi place ritualul ăsta al meu, să citesc sau scriu seara pînă tîrziu, sorbind din paharul cu vin. Oare mă face să mă simt mai puțin singură? Voi sfîrși alcoolică și grafomană în felul ăsta? Că de singură am început să nu mă mai îndoiesc sau tem. Chiar găsesc voluptăți nebănuite. Ba m-am dus pînă-ntr-acolo încît  să privesc cu dispreț și teamă orice posibilă intruziune în curgerea zilelor, dar mai cu seamă a serilor mele de izolare. Și apoi, cine ar putea să-mi producă plăcerile pe care mi le produc Coman, McEwan, Saramago sau Pleșu, zilele astea cînd mă bag cu ei în pat? Enumerînd ce citesc, mi-am dat seama că sunt într-o perioadă în care mă vîr în așternut cu autori mai mult vii, totuși, chiar dacă unii cam trecuți.

Sîmbătă sunt la Galați. Am auzit că au bătut de curînd o poetă la o lansare. Pe mine m-ar putea arunca în Dunăre. Dacă supraviețuiesc, deși nu țin neapărat, poate reușesc să nu mă fac de căcat duminică seara la București, unde voi citi la Tramvaiul 26.

Și apoi o să vină primăvara aia.

Sau poate e doar teama asta de neoprit că scriu o carte proastă, nerelevantă.

Comments are closed.