Aseară am primit 3 fotografii de la o cititoare întoarsă în ţară, care a terminat acelaşi liceu cu mine. Eram în pat, aşa că le-am văzut pe telefon, una din ele era întoarsă cu susul în jos. La prima desluşire mi-am dat seama că e ceva scris, mi-am zis că poate e vreo pagină din prima mea carte, care i-o fi plăcut. Dar erau paginile revistei şcolii şi primele mele poezii publicate. De la 17 ani. Fata făcuse curăţenie şi găsise revista şi s-a gîndit să mi le trimită şi mie.
M-a cuprins o emoţie foarte mare. Mi le-am amintit pe măsură ce le reciteam. M-a aruncat înapoi cititul lor, madlenă, în timpul liceului, cînd aveam vîrsta fie-mii. Le-am citit de două ori, cu o curiozitate stranie. M-am uitat pe mine cea de atunci. Ce simţeam atunci, despre ce scriam, cum mă raportam la lume, la Dumnezeu, la mine însămi. Eu, de vîrsta de acum a fiicei mele mari, scriam despre Dumnezeul dărîmat, despre necerul din mine, nu credeam că aş putea fi fericită – şi am avut dreptate, 20 de ani am ţinut să îmi dau dreptate, continuu – , şi eram atît de singură încît eul liric stătea de vorbă cu bănci bolnave şi ferestre. Ca orice adolescent cu căutări, priveam viaţa cu sfidare şi aroganţă, dar şi cu foarte multă tristeţe. Fata aia care a scris poeziile alea era foarte singură şi tristă. O compar cu fie-mea. Mă bucur de comparaţie. Fie-mea e mult mai mişto.
La 17 ani ştiam sigur că voi scrie şi voi ajunge scriitoare. Mă uit la bucăţile alea scrise în adolescenţă şi nu mi-e ruşine cu ele. Sigur, le-aş edita un pic, de unele exprimări m-am îndepărtat definitiv, însă sunt nişte texte reuşite pentru vîrsta aia.
La 27 de ani nu mai aveam nici măcar curaj să sper că aş putea să public vreodată ceva. Bărbatul pe care îl iubeam atunci mă ameninţa că o să îmi publice el scrisorile şi se va îmbogăţi. Eu îi rîdeam în nas şi continuam să îi scriu, fiindcă nu ştiam altfel. Se înşela, însă. Din cărţi nu te îmbogăţeşti.
La 37, mai sunt cîteva săptămîni pînă va vedea tiparul a doua mea carte. Şi sunt femeia care visam să fiu la 17.
mărturisesc
îi spuneam dăunăzi băncii ce mă
privea afabil (ne împrietenisem astă-vară
în parcul central
uneori ne plimbam împreună
era o bancă tare stranie şi fără culoare îmi
spunea că e tare singură şi bolnavă căci
după ce mai întîi avusese pneumonie acum
o îmbolnăvea poluarea fonică literalmente
ura maşinile şi copiii mici
eu cred că era puţin sonată şi poate puţin
mizantropă învăţase să simuleze că mă ascultă)
am vrut întotdeauna să cresc de mică
mă fascinau poveştile cu uriaşi şi feţi-frumoşi
ce creşteau într-o zi cît alţii-ntr-un an
priveam apusurile uimită că pămîntul muşcă
hain din soare şi cearcănul nopţii durea şi plîngeam
(banca îşi înăbuşi discret un căscat) apoi noapte de noapte
visam că-mi cresc extremităţile enorm şi
nu mai semănam a fetiţă
ei spuse banca vădit plictisită privind discret cu
ultimul ochi zdravăn la o pereche mioapă ce
se săruta (été dom’le şi la ăştia) asta nu e
mare scofală nici eu nu mai semăn a bancă
demult şi suspină patetic
protestai însă banca nu mai era acolo
plecase ghicii eu la policlinică să-şi facă
injecţia pentru răceală căci de la pneumonie
se alesese cu sensibilităţi
***
am privit într-o zi de la mult poetizata mea
fereastră – îi spuneam dis-de-dimineaţă băncii
era puţin somnoroară şi puţin iritată îmi explicase
că nu putuse dormi toată noaptea de răul maşinilor-
şi am rămas cu gura căscată o clipă trecea pe
sub fereastră îmbrobodită bine era frig purta sub
braţul stîng o umbrelă galbenă cu buline roşii (aici
banca strîmbă superior din nas) pe care o ţinea
invers să nu se ude la picioare am rîs cine a mai
văzut o clipă să se apere de ploaie cu o umbrelă
atît de ţipător galbenă
ai dreptate comentă banca fără să se mire că
tocmai pe sub geamul meu s-a găsit clipa să treacă
e revoltătoare atîta lipsă de bun-gust
era îmbrăcată, continuai dezorientata într-un albastru intens
neverosimil atît de neverosimil încît aveai impresia
că pe spate îi atîrna o pancartă pe care scrie atenţie
proaspăt vopsit m-a privit sa scălîmbăiat la mine
făcînd-mi parcă în ciudă (aici banca deveni foarte
atentă îi plăceau grozav circăriile) şi rînjind cu satisfacţie
pieri nu m-a crezut evident nimeni gândii că am
văzut clipa îmbrobodită într-un albastru neverosimil
ferindu-se să răcească la picioare cu o umbrelă galbenă
cu puncte roşii şi mai departe întrebă interesată banca
însă tăceam nu mai aveam nimic să-i spun
(n-ar fi înţeles oricum c-am început s-aştept
de-atunci lîngă fereastră să nu pierd momentul
în care viaţa mea are să treacă pe sub geam
sunt sigură că într-o zi va trece şi ea şi de
asta nu mă mai dezlipesc de fereastră)
PS: Pe cine mai interesează portretul artistului la tinereţe, nişte texte din tinereţea timpurie am mai pus aici. (click)
Şi da, aia din poza de sus sunt eu la 17-18 ani.
Ce-am mai debitat:
bad modjo (the smell of hospitals in summer) Postarea următoare:
operaţiunea monstrul
Super, Petronela. Ar fi asa frumos sa iti pot citi toate poeziile pe care le-ai scris la varsta aia…
Mai ales ca e si varsta mea, de acum. Sunt frumoase si pline de emotii.
Gresesti, Petronela! Din carti ( accentul pe carti) te imbogatesti. Te gandesti ce ai fi fost fara carti citite sau scrise. Eu sunt sigur mai bogat decat tine, reprezentat de mai putine carti si mai multi bani. Fiind si mai in varsta, acum regret. Am inceput cu „gerunziul”. Naspa!
Tu ai ce face: citesti si scrii. Eu cheltuiesc banii pentru placeri si putini pe filantropie, nu caritate si nu ma regasesc. Am folosit, in tinerete, mintea; am folosit, la maturitate, spiritul. Acum imi caut sufletul. E bine sa asculti o banca?
Pune tu semnul la prima intrebare!
Eu, in copilarie si adolescenta,a visam Contele de Montecristo. Eram pe un cal alb pe malul marii si gaseam comoara. Si ma razbunam, puternic devenind, pe tot raul din lume. Acum, cred ca am invatat sa iert si imi raspund la multe intrebari nepuse la varsta ta. Nu e usor. Astept mainele pentru a citi despre tristete si singuratate, pentru a comenta. Esti mare si tare. Curaj!
multumesc. sunt tare, nu si mare. si bogata, dar nu in bani si avutii. 🙂