MENU
eubebeiniarba

de • 4 mai 2015 • bucăți de mineComentarii (43)

tata. tatăl meu

O mînă de pești se zbate în găleata vecinului care s-a trezit de dimineață să dea la pește, într-o baltă de lîngă casă: crapi, lini, niște carași mai mici, cu gurile deschise, agonizînd. Știu bine imaginea asta: tata pescuia și prindea mult pește, saci întregi. Îi aducea acasă și îi deșerta în crepul din curte, lăsa robinetul să curgă peste ei, mă învăța cum se numesc și cum să îi deosebesc: crapul are solzii mai mari. Și e mai gustos, firește. Mie nu îmi plăcea peștele; avea prea multe oase, mereu mă temeam că o să mă înec. Și nici nu știam să desprind carnea de pe ele, iar el nu pierdea niciun prilej să mă admonesteze și să îmi spună cît eram de proastă, nu eram în stare să mănînc un pește, așa de proastă eram. Nici acum, adult, la vîrsta lui tata de atunci aproape, nu mănînc pește decît dacă este file; oasele încă mă înspămîntă. Încă mă simt proastă.

Mă uit la peștii ăia și mi-amintesc de mine fetiță. Azi a fost ziua lui tata: împlinește 67 de ani. Pun mîna și îl sun. Tata nu mai vorbește. Cu mare chin leagă cîte un cuvînt, pe care îl silabisește așa cum o fac copiii. Îmi mulțumește cu greu, dar îl înțeleg. Rîd cu el, îl întreb cîți ani face. Îmi spune, sacadat: șai-ze-ți si sap-te.

În urmă cu cinci ani, tata a suferit un atac cerebral, în timp ce eu mă aflam în avion – un drum care a durat peste 13 ore. Era duminică, un singur medic de gardă la spitalul de neurologie, i-a zis mamei să-l lase acolo, la urgențe, să vină mîine, nu e nimic grav. În AVC-uri, vitale sunt primele ore, cînd trebuie intervenit cu medicație de urgență, ca să nu fie afectate celulele nervose pe termen lung. Lui tata nu i-au făcut nimic. L-au lăsat să se plimbe. Dimineață, mama l-a găsit legumă, în pat, nu se mai putea mișca, nu mai putea vorbi. Habar nu aveau medicii dacă va supraviețui. Mama a  mai așteptat o zi și mi-a zis și mie, care mă aflam în vacanță, la zece mii de kilometri. Se temea că se va duce și eu nici măcar nu știam că era în spital. Mi-am schimbat biletul de întoarcere. În tot timpul ăla m-am gîndit fără întrerupere că dacă nu aș fi fost în avion cînd s-a întîmplat atacul, aș fi putut suna la spital, merge acolo, mă știau toți medicii de la televizor, nu și-ar fi permis să îl lase așa, l-aș fi putut salva, poate, mă știam cu directorul spitalului, ar fi avut grijă de el, nu l-ar fi tratat cum au făcut-o, ca pe un nimeni care nu merită atenție. M-am întors și m-am dus val-vîrtej peste ei, le-am spus că îi reclam, am bătut cu pumnul în masă. I-am cerut șefei de secție să îmi spună sincer dacă e convinsă că au făcut tot ce se putea pentru el; a plecat capul și a zis că nu, dar că acum e prea tîrziu, trebuie să vedem ce facem să îl recuperăm, să fie mai bine.

Cînd am intrat în salonul lui, am simțit că se prăbușește tavanul peste mine: tata zăcea într-un pat, inert, fără să poată mișca decît palma unei mîini și puțin capul. Gura o avea încleștată, nu mai lega niciun sunet, nu îmi mai putea spune nimic. A izbucnit în lacrimi cînd m-a văzut. L-am mîngîiat, i-am spus că va fi bine. Că îl iubesc. Vreme de o lună, i-am schimbat pampersul, l-am dus zilnic la fizioterapie, împingînd un cărucior cu rotile, i-am dat să mănînce cu lingura, l-am încurajat. Încă îmi amintesc senzația aia, în timp ce îl ștergeam de rahat, îl vedeam cît se simte de umilit iar eu mă gîndeam cum s-au inversat rolurile, el devenise doar un copil neputincios iar eu adultul atotputernic. Mă gîndeam că cea mai mare putere pe care o avem este aceea de a fi blînzi și buni atunci cînd am putea fi altfel. Rolurile se inversaseră și nu am simțit nicio clipă dorința de a fi crudă cu tatăl meu care nu a știut a fi altfel decît crud cu mine, atunci cînd eu abia deschisesem ochii în lume. Vedeam oglindită pe fața lui deznădejdea, furia, spaima. Furia aceea pe care o simțisem de atîta ori scăpărîndu-i în priviri cînd eram mică, dar care căpătase complet alte valențe acum. Aveam un unchi care paralizase din vremuri pe care abia mi le aminteam, rămăsese la pat, în grija familiei. De cîte ori mergea în vizită acolo, tata spunea că ar prefera să fie împușcat decît să chinuie așa. Mă uitam la bărbatul acela care fusese verde și vînjos ca nimeni altul și vedeam doar neputință și durere. Tata, tatăl meu.

 

I se spunea Mînuță de Aur. De la el trebuie că am moștenit nu doar înfățișarea, trupul nervos, arderile puternice, ci și multiplele skilluri care m-au ajutat să trăiesc și să cresc doi copii de una singură. Tata știa să facă de toate: tăia porci, punea gresie și faianță, construia case, zugrăvea, repara țevi, robinete și orice instalație de apă, mașini și utilaje, desfăcea motoare, conducea buldoexcavatorul pe care muncea cu o îndemînare ieșită din comun de i se dusese buhul că ar fi cel mai priceput din zonă, creștea nutrii și iepuri, împăia animale, pescuia, făcea și developa fotografii, culegea ciuperci pe care le deosebea ca nimeni altul și multe alte chestii complet diferite între ele. Pe toate, ca un profesionist. Pe tata îl chemau neamurile, vecinii și străinii cînd aveau nevoie de o mînă pricepută. Se mîndrea cu porecla lui: Mînuță de Aur.

Am puține amintiri frumoase cu tata de cînd eram mică. Puține amintiri, în general. Le-am reprimat, le-am ascuns sub preș, le-am mai scos să le scutur pe la terapie, prin diversele exorcizări prin care m-am trecut, de cele mai multe ori conștient. Îmi amintesc cum făcea din baie cameră obscură și ne vîram acolo să developăm filmele din aparatul pe care îl lua cu noi în vacanțe. Tăvițele cu revelator, cu mirosul lor înțepător și tot miracolul acela care transforma cartoanele albe în poze alb-negru cu noi. Mă lăsa să le iau eu cu un clips de rufe și să le mut dintr-o tăviță în alta, iar apoi să le atîrn pe sfoară, să se usuce.  Cîteva ieșiri în pădure, după ciuperci. Odată, cînd făcea drumul către Curmătura, prin Prăpăstiile Zărneștiului și m-a luat cu el în munte și am stat cocoțată pe buldozer în zgomotul acela infernal pe care dădea mama vina pentru nervii și accesele lui de furie, apoi am cules flori de colț de pe stînci, în pauza de masă, pe care le-am presat în ierbarul meu cel prețios.

Mai tîrziu, deși aș fi jurat în adolescență că așa ceva nu se va întîmpla vreodată, am învățat să-l iert. Să-l înțeleg. Am văzut în el mai cu seamă omul frust și frustrat, plin de furie și neputință, incapabil să priceapă că nu poate controla totul. Și pe asta am moștenit-o de la el: dorința de control. Doar că eu am conștientizat-o și am dus-o la reparat. Tot lui îi datorez suma alegerilor proaste de viață căci m-a învățat foarte devreme că cei care trebuie să te iubească te chinuiesc și te umilesc, că cei care trebuie să te protejeze – te rănesc și te abuzează. Nu e de mirare că ăsta a fost tiparul după care mi-am ales, cu o singură excepție, nici aia completă – bărbații. A fost o lecție strîmbă pe care mi-am asumat-o din pruncie și încă lupt să ies din tipar, să-mi păcălesc creierul care obișnuia să nu detecteze abuzurile decît foarte tîrziu, cu toate că știa toate lucrurile astea. Dar, zău, pe cîți dintre noi ne ajută că știm?

În ultimii ani dinainte de accident, deveniserăm foarte prieteni. Simțeam căldură și dragoste în vocea lui, cînd mă suna, zilnic, să vadă ce fac, dacă avem ce mînca, eu și fetele, cînd venea și, știind că mi-e greu, îmi strecura niște bănuți sau îmi aducea o plasă cu de toate, pentru fete, să nu-i zici maică-tii. Rămăsese la fel de activ ca în tinerețe, muncea, înota, se cățăra cu nepoatele în copaci și sărea de la trambulină. Uneori mă lua în brațe și mă strîngea tare, fără să spună nimic. Simțeam, cumva, că e felul lui de a-și cere iertare, chiar dacă nu conștient. Apoi a venit AVC-ul. A rămas fără să-și mai poată folosi mîna cu care mă lovea și gura cu care mă suduia cînd eram mică. Iar revelația asta m-a cutremurat.

După mai multe luni de recuperare, a început să poată să se miște de unul singur. Acum merge cu ajutorul unei cîrje, mănîncă, se îmbracă singur și chiar ne poate spune ce îl doare, cu mult chin. Uneori, rîde. Alteori, înjură. Înjurăturile le pronunță cel mai bine. Cînd nu e frig afară, îl găsesc stînd la poartă, cu bastonul sprijinit de bancă. Mă ia în brațe, mă strînge tare. Te iubesc, tata, îi spun. El plînge. Iar plînsul ăsta al lui picură balsam peste toate rănile, de-acum aproape închise, de cînd eram doar un boț de copil speriat. Te iubesc, tata, vezi tu, te-am iertat. Mulțumesc.

 

43 răspunsuri la postarea tata. tatăl meu

  1. Chircu Victor spune:

    Cuvintele sunt oarecum în plus în fața textului tău așa că o să pun doar asta: :)!

  2. Alex spune:

    La Multi Ani tatalui tau. azi este si ziua tatalui meu. 🙂

  3. Ileana spune:

    Draga mea ! M-ai dus in trecut ! Tata a fost un om si un tata bun ! Nu m-a chinuit, nu m-a lovit, m-a ajutat din toti rarunchii si el si mama ! Amandoi s-au dus … Tata a trait cu un AVC cinsprezece ani ! S-a prapadit la 89 de ani ! Am trait ceea ce ai scris tu atat de frumos si de dureros ! Nu uit si imi este itiparita in memorie bancuta … mai intai cu ei amandoi … apoi numai cu tata ! Multumesc pentru ca mi-ai reamintit … oricum le port vie in suflet amintirea !

  4. Ruxandra spune:

    foarte, foarte, foarte frumos si trist. iti multumesc pentru acest moment.

  5. Nicoleta Ionita spune:

    Dumnezeule, ce mult se aseamană povestea vieții tale cu a mea. Și tatăl meu, care a împlinit pe 3 mai 76 de ani, a suferit un AVC în 2010, la fel a fost tratat în spital, cu indiferență și bătaie de joc. Tot tratamentul l-am plătit, până și banalele branule. Veneam de la farmacie cu sacoșele pline de medicamente ca de la piață, cu cartofi și roșii. Într-un final l-au externat spunându-ne că nu mai e nimic de făcut, să ne așteptăm din clipă în clipă la ce este mai rău. Tata însă s-a încăpățânat să traiască, după o lună a început să meargă și să mănânce singur. Când l-am dus, după șase luni, la control medicii au rămas uimiți, nu se așteptau să mai fie în viață. Ca și tatăl tău, Petronela, și al meu făcea de toate pentru toată lumea, nu refuza pe nimeni, dar după ce s-a îmbolnăvit toți l-au abandonat. Nu mai aveau nevoie de el. Îl certam când îl vedeam că nu se dă în lături de la nimic și îmi spunea ”toate se fac cu oameni, trebuie să ajut” , acum i-am rămas doar noi, familia, aproape. Ceilalți au dispărut. Să dea Dumnezeu să ne trăiască părinții cât mai mult, Petronela. Așa cum sunt , să ne bucure viața. Va fi greu după.

    • Petronela spune:

      tare mult aș vrea ca povestea vieții mele să nu mai semene cu a nimănui, să nu mai fie nimănui greu cum mi-a fost mie.

  6. Borgia spune:

    Numai cei ce n au trecut prin amalgamul asta de sentimente si dureri…La multi ani,tatalui tau,Petronela. Il ai. Ii ai. 🙂

  7. n.c. spune:

    Eu nu am reușit să iert. Tu da. După atâta amar de ani inima inca imi bubuie cand se deschide o ușă mai brusc.

    • Petronela spune:

      iertarea o facem pentru noi, nu pentru ei. ne iertăm pe noi, mai ales. e vital, ca să putem merge mai departe. nici mie nu mi-e ușor. și la mine încă doare.

  8. Hannah spune:

    M-a busit plansul Petro. Te citesc de ceva vreme, aveam nevoie de postul asta.
    Eu n-am invatat inca sa-l iert. E ok, sanatos cat se poate la cei 62 ani ai lui insa nu vorbesc cu el decat o data sau de 2 ori pe an la telefon iar de vazut cand vin in tara, din ce in ce mai rar.
    Pe de o parte mi-e mila de el cand il vad ‘ingenuncheat ‘in fata mea. Stie cat a gresit dar e mult prea mandru sa recunoasca. Agresorii au cele mai mari dificultati in a accepta ce-au facut atunci cand se face click la ei in capsor si inteleg. Si eu l-am plimbat pe la terapii care mai de care, l-am iubit si l-am urat, l-am iubit iar dar nu l-am iertat inca.
    Am visat intr-o noapte ca murise. Am plans in noaptea aia cat n-am plans in toata viata mea. Cand m-am trezit si am vazut ca a fost un vis, am zis ca-l sun. Au trecut 4 luni, nu l-am sunat inca.
    Ma doare ca nu stiu sa-l iert.
    E frumos cand aud ca se poate ajunge acolo.
    Mai stau putin in travaliul meu. Sper doar sa nu fie prea tarziu.
    La multi ani tatalui tau,e norocos ca te are. ♥

    • Petronela spune:

      mulțumesc. o să-l ierți, dacă asta vrei cu dinadinsul. e un proces lung, e greu ca dracu, doare. dar se poate.

    • Viorel spune:

      „Venia nova peccata ciet”… cica iertarea cere noi pacate.Da dar daca are 50,60 maximum 70 de ani caci mai incolo,daca-l ierti nu mai are cand pacatui si mai ales nu mai are puterea de a o face.
      Si o povestire,cu intamplari urate traite de mine si poate si-o morala .So.. Spre rusinea mea ,spun acum,dupa aproape 20 de ani, m-am judecat cu tata si in civil si in penal.De pe la 14 ani n-am mai stat deoparte cand o caftea pe mama si m-am bagat intre ei.Ceea ce bineinteles l-a ofuscat peste masura pe tata care ,chiar daca avea dupa cutumele vremii si ale locului dreptul,nu stia sa bata.Lovea ca sa omoare nu ca sa ,,indrepte ” sau ca sa ,,creasca unde da parintele”.Si a incercat de vreo doua ori.Iar eu ,zic din nou spre rusinea mea ,ma cafteam cu el parte-n parte.Mama saraca nu-mi permitea sa ma amestec dar nu puteam sa stau deoparte.Si rau am facut. De cele mai multe ori pt ca o stalcea pe mama in bataie si spargea tot ce era de spart ne luam la bataie,fara exceptii el lovind primul.
      Am gasit pe mama lata in pat,batuta mar si ne-am luat la harta.A pus mana pe cutit.Avea 1 metru 80,100 si ceva de kile si avantajul ca era la el acasa.Dar avea 70 de ani ..iar eu 38.S-a lasat cu taieturi,casa cu curu-n sus si geamurile sparte. Nu mai intru in amanunte.Nu vreti sa le stiti.Am luat pe mama la mine.Cum spuneam m-a dat in judecata.Doua procese.Doi ani.Am castigat procesul penal iar la cel civil ..ne-am impacat in fata intantei,de coniventa si pt ca mama a hotarat sa se intoarca acasa.
      Abia daca ne dadeam binete cand mergeam pe la el si eram cu ochii in 4, pt ca isi facea de treaba cand intram in curte ba cu coasa ,ba cu toporul.Stia sa se faca inteles si sa streseze,sa te faca sa-i simti ochii in ceafa.
      La insitentele mamei,care si-o lua in continuare, n-am mai calcat pe acolo.Pana ce mama m-a anuntat la telefon :tactu-i pe moarte.Plecase la spital ca se simtea cam rau si s-a intors acasa dupa 2 saptamani ,aruncat din salvare cu branula intr- mana paralizata,cu gura plina de afte mari ca ciupercile de padure,nespalat ,nebarbierit,nemancat.
      Am gasit omul ca omora o fiinta cu un singur pumn, mai usor cu vreo 25 de kg,cu ochii inpaienjeniti.A dat ficatul afara din el intr- zi si o noapte.Am stat linga el traind impreuna agonia.Am adus un preot care l-a spovedit si impartasit.
      Atunci pe patul de moarte ne-am impacat.Si i-am cerut iertare..si-am plans amandoi.
      M-am simtit mic, umil si nemernic.
      De ce nu-mi vazusem de casnicia mea care era vai de ea si ma amestecsem in casnicia parintilor mei ?!?!?!
      Era si atunci institutia divortului si mama ar fi putut apela la ea.
      Sunt 11 ani de atunci si curtea in care nu eram binevenit e a mea acum.
      Cand intru pe poarta il vad pe el si pe mama,ba voiosi ba cu curu-n sus.
      As vrea sa spun ca l-am iertat dar nu pot, am si eu cutume pe care ,ca naiba,le respect :cum sa-ti ierti tu,copchil, parintii?! Apanajul iertarii e al parintilor ! Ei au intatorirea sa ierte !Nu pot spune ca l-am iertat,atat doar ca ma strduiesc sa uit Raul si straduindu-ma ma scutesc ,moralmente de pacatul asumarii rolului de ,,iertator”.
      De-a lungul astor 11 ani am tot pus in balanta faptele mele bune si ale lui.
      Intreb si nu retoric :ce ar atarna pt voi mai greu in balanta ,faptul ca ma ducea la Cazino cand eram la liceul de marina in Constanta sau ca a vrut sa-mi ia gatul cu o sticla sparta ?
      Cam cu oistea in gard intrebarea,va cer sa comparati mere cu pere.
      Hai sa raspund tot eu :atarna mai greu faptul ca beam citronada cu paiul pe terasa dinspre mare la Cazino.
      Tata e ,,acolo” eu aici.Raul ne-a despartit.
      Nu mai vreau sa vad decat ce-a fost bine,bun,placut,cald,vesel.
      Si inca incerc sa ma iert pe mine mai degraba decat pe el.Si nu,nu sufar de sindromul Stockholm.
      Morala ?
      Daca puteti impacati-va si iertati.
      Timpu-i prea scurt ca sa murim neimpacati.
      Asumati-va ,,riscul” sa dati un telefon si sa pronuntati primii magicul ,iarta-ma sau cum spune Petronela,te iubesc…tata,mama ori poate frate
      O sa vedeti ca o sa va fie mai bine,sufleteste vorbind,ca atunci cand ,,iertatul” nu o sa mai fie,nu o sa fie nevoie sa folositi balanta.

  9. nicoleta spune:

    La multi ani! Sa i se imbunatateasca starea de sanatate! Imi doresc sa-ti urmez exemplul si sa iert si eu pe tata care nu l-a interesat nicicand daca avem ce pune pe masa, daca suntem bine si daca avem cu ce ne imbraca. As vrea sa pot, sincer!!
    Tot respectul! Esti un om minunat in toate!!!

    • Petronela spune:

      la tine e puterea de a ierta. pentru tine o faci. mulțumesc pentru vorbe, nu sunt decît un om care încearcă să fie mai bun și nu îi reușește mereu.

  10. Calina spune:

    Probabil ca suntem multi cei care, ca si copii, traim experiente asemanatoare…am plans continuu citind postarea de azi, pentru ca tatal meu nu mai traieste, dar experienta este asemanatoare. Nu stiu ce sa mai spun. Poate, multumesc . Citind ce ai scris e ca si cum s-ar aseza o alinare peste mine… multumesc pentru blogul tau si pentru ganduri.

  11. IONELA spune:

    Porecla tatălui tău este Mânuță de Aur???
    Este o legătură cu mânuța care scrie la tine ȋn cap? Sau aia nu e de aur? 🙂
    Tu folosești cuvinte de aur atunci când transcrii tot ce-ți dictează această mânuță, te ajută să-ți expui sufletul poleit cu aur, toate trăirile aurite sau argintate, care nu fac decât să ne lumineze nouă, cititorilor tăi, chiar și cele mai ȋnnourate zile 🙂
    Și poate că mânuța care scrie la tine ȋn cap, conștient sau inconștient, este legătura dintre talentul pe care tatăl tău ȋl avea ȋn atât de multe domenii și pe care tu ȋl ai atunci când scrii ( și nu numai 😉 )
    Să nu mai spun și că sunteți născuți amândoi ȋn aceeași lună 🙂
    La mulți ani și multă sănătate lui, putere și dorință de-al ierta complet ție.

    • Petronela spune:

      uite, e prima oară cînd realizez legătură dintre porecla lui și denumirea pe care am dat-o eu fluxului conștiinței. poate că nu e întîmplător. sigur, adică.
      mulțumesc.

  12. Mihaela spune:

    Pana la 37 de ani nu stiu daca tata ma mai iubeste. Dar stiu ca ma iubea…apoi…nu mai stiu. Eu pot sa ii spun doar atat :”Te iubesc, tata.”.

  13. Gabriela spune:

    Doamne mare, cum poţi sã scrii! L-ai iertat pe el, Petronela. Şi mai mult decît atît, te-ai acceptat şi iertat pe tine. Îi recunoşti meritele şi te recunoşti în ele. Mînuţã de Aur ni te-a dat pe tine! La mulţi ani tatãlui tãu! La mulţi ani ţie!

  14. Taică-miu a murit într-un început de mai, acum mulţi ani. Eram copil, spre adolescenţă. Poate dacă mă asculta şi ar fi făcut ce l-am rugat eu chiar în ziua când a murit, mai trăia. Măcar încă puţin. Măcar să mă vadă „mare”. :/

  15. macanta spune:

    Normal ca ne-ai facut sa citim cu ochii in lacrimi.
    Stii, cand aud versurile din *Cine are parinti, pe pamant nu in gand..* la fel sunt, ca o carpa uitata in ploaie.
    Multumesc pentru asta, chiar daca doare, ne purtam dragostea pentru parinti in suflet si de asta e asa greu, ei n-au stiut sa ne arate, noi n-am stiut sa le-o spunem si mergem defecti mai departe. Poate generatiile urmatoare isi vor simti telepatic sentimentele .

  16. CC spune:

    Tu baiata, ca tare minunata mai esti! Am plans si iar am recunoscut si trairile astea! Scormonesti adanc in suflet…
    Sa fie tot mai sanatos si sa aiba putere sa se bucure de fiecare zi cu voi alaturi! Si cum e la noi in aprilie, asa e la voi in luna mai bag sama, toata lumea se sarbatoreste! La multi ani tie pentru astazi?, sa ne traiesti, sa ai sanatate si sa ne mai scrii cu manutele astea de aur 🙂 Astazi aici (si imi pare ca si in alte tari) se sarbatoreste si ziua mamei, asadar de doua ori la multi ani!:)

    Cu multa dragoste,
    Claudia

  17. Oana Blythe spune:

    Am lacrimi in ochi…eu nu il pot ierta, nu vreau, e imposibil…e o prapastie intre noi de netrecut. M-am dus la capatul pamantului ca sa scap de ei, am pus instinctiv cea mai mare distanta fizica intre noi. Am citit o carte despre victimele abuzului si acolo spunea ca nu trebuie sa ierti, nu trebuie sa iti ierti abuzatorul, e ca si cum i-ai gasi scuze pentru abuz…nu pot face asta, eram doar un copil lipsit de aparare si ei trebuiau sa ma apere. Nu pot trece peste asta…merg mai departe datorita terapiei, e foarte greu. Si copilul meu e salvarea mea. Am datoria fata de el sa nu repet greselile parintilor mei.

    • Petronela spune:

      eu cred că iertarea e ceva care ține de tine și care te ajută pe tine, nu e pentru ei. fiecare face cum poate mai bine, eu am ales să înțeleg și să iert, dar asta nu înseamnă că toți trebuie să facem la fel.

    • Viorel spune:

      Scuze dar traiesti in No mans land.
      Terapia te ajuta sa nu ierti?
      Am trecut si eu prin mana unei intregi gasti de terapeuti,psihologi si si psihiatri incercand sa ma las de alcool.
      Si stii ce am constatat ? Ca toate terapiile astea sunt niste afaceri foarte infloritoare.Ca urmare m-am lasat cand am vrut eu dandu-mi seama ca sunt asa de vanitos incat doresc sa detin controlul absolut.Si-l detin de vreo 11 ani ( o coincidenta cu o intamplare din viata mea)
      Nu vrei sa ierti ? Foarte bine ! Nu ierta .E strict problema ta.Nu poti ? Nu mai incerca.Din nou,e doar problema ta.
      Pierzi timp din viata pretios ,care se dubleaza cand e vorba de stres emotional.Simplifica .E mai bine.Stiu din experienta.

    • cineva spune:

      nici eu n-am iertat. nu iert si nu vreau sa iert. da, asa simt si eu, e ca si cum le-as gasi scuze si as intelege de ce..
      am supravietuit doar pentru ca sunt incapatanata si curioasa, si oricat s-au chinuit sa ma omoare cu zile, n-au reusit.
      mi-a trebuit terapie, si nu-i usor sa fiu in pielea mea uneori, insa acum sunt echilibrata si fericita.
      pentru mine, pentru sufletul meu chinuit nu-i iert. nu consider ca ar fi datoria mea sa o fac. sa-i ierte Dumnezeu, daca o vrea, treaba mea e sa fiu bine si sa-mi traiesc viata exact asa cum imi doresc, sa fiu fericita si sa am grija de copiii mei.

    • Petronela spune:

      atunci cînd ierți, nu o faci pentru cel iertat, ci pentru tine. eu îți doresc să poți, fată frumoasă.

  18. MIKI spune:

    Ma facusi sa bocesc, Petro!
    La mine sunt patru ani de cand nu-l mai vad.Nu mi-a dat o palma macar, dar m-a crescut intr-un glob de sticla. Sunt patru ani de cand nu pot sa ma iert pentru ca nu i-am fost aproape cat trebuia.Nu cred in rai, in acel de dupa…poate ca este ceva acolo care ma priveste dintr-un colt al Universului. Uneori vorbesc cu el si-i cer iertare. De cele mai multe ori plang.
    Imi lipseste!
    Iti multumesc pentru articol, ai scos iar demonii din mine!

  19. florin spune:

    impresionante…si povestea si modul de a o impartasi. multumim

  20. Vanina spune:

    Tata e mort de 7 ani dar il urasc si acum pentru felul cum s-a purtat cu mine si cu mama… Am incercat sa-l iert, dar nu pot. Apartamentul in care stau e cumparat de el din munca lui dar nu simt nici-un fel de recunostinta, desi stiu ca ar trebui.

  21. […] am scris aici cum am reușit să îl iert pe […]

  22. VASILE BAMBO spune:

    in curand voi implini 65 de ani. am citit articolul tau dupa ce am citit comentariul ancai florea….foarte frumos ce ai scris….la doua din paragrafe am lacrimat de emotie..multumesc

  23. Raj spune:

    Numai oamenii puternici pot acorda clementa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *