MENU
raposatu

de • 29 ianuarie 2014 • bucăți de mineComentarii (40)

adolescenţa suge

Aud continuu în jurul meu oameni care ar vrea să o ia de la capăt. Să mai fie ei o dată tineri. Anii de liceu, cei mai frumoşi ani. Ar vrea să mai aibă o dată optişpe ani. Şaişpe.
Not.
Dacă ceva nu aş mai vrea să fiu vreodată, aia e adolescent.
Mă uit la fetele mele şi îmi amintesc cît de confuză eram şi eu. Cît de nesigură. Anii de liceu au fost cei mai răi ani din viaţa mea şi aşa rea. Şi nu mă refer la treburile grave, care m-au marcat definitiv.
Îmi amintesc că eram foarte complexată că părinţii mei nu erau intelectuali
rasaţi. Că nu crescusem într-un mediu elevat. Mama, hai, că e învăţătoare. Dar tata era un muncitor. Cînd trebuia să scriu în foaie, la fiecare început de an, meseria părinţilor mei, îmi venea să trec la tată decedat mai degrabă decît să scriu muncitor. Iar dacă mă întreba careva ce e tata, invocam toate hăurile să se despice şi să mă-nghită. Ascultam muzică clasică cu obstinaţie şi îmi doream să mă închid într-o bibliotecă cîţiva ani, ca să recuperez ceea ce credeam eu că am în minus faţă de copiii de intelectuali. Cînd l-am cunoscut pe răposatul, tata era plecat din ţară. Doamne, cît de uşurată am fost. Nu vorbeam despre el. Nu ştiu cum, dar el a înţeles că tata e inginer. Nu l-am corectat. Nu aveam cum deschide gura să zic adevărul: ai înţeles greşit, tata e mecanic de utilaje grele. Aşa că am tăcut şi am sperat că se va rezolva de la sine. O vreme mai tîrziu, inevitabil, s-au întîlnit. Nu mai ştiu dacă mi-a reproşat că l-am lăsat în eroare sau doar mi-am imaginat de atîtea ori scena, obsedată fiind de asta, încît acum am o amintire falsă.
Eram complexată de trupul meu. Paroxistic. L-am moştenit întru totul pe tata. Nu aveam pic de grăsime pe mine, eram sculptată, planşă de anatomie. Muşchi lungi, supli, stomac cu pătrăţele. Eram într-a şaptea cînd m-au pus
colegele, acasă la prietena mea, să îmi ridic fusta lungă de blugi să le arăt
picioarele. Mamăă, arăţi ca Madonna, au remarcat scîrbite. Să nu porţi fuste
scurte, niciodată! Azi ştiu că am nişte craci senzaţionali şi că multe femei trag ani la sală şi nu reuşesc să facă gambe ca cele cu care m-am născut eu. Dar atunci le-am crezut şi am decis să nu port fusta scurtă niciodată. Şi m-am ţinut de cuvînt. Erau vremuri mai confuze ca mine. Fătucile ca mine erau dispreţuite. Mare căutare aveau pufoasele. Îmi doream cu disperare să am fund mare şi pufos şi picioare fără pic de gambă.  Mă uitam la mine dezgustată, mă uram. Mi-am ascuns cu îndîrjire cracii şi fundul şi stomacul. Numai de sîni nu îmi era ruşine. Nici azi nu îmi e. Şi azi şi atunci puteam purta orice fără sutien. Mai ales atunci. Acum îmi vine să mă biciuiesc cînd mă gîndesc cît am putut suferi deşi eram probabil una dintre cele mai bine construite femei văzute cu ochii mei vreodată. Şi mă ucide neputinţa de a-i arăta vreuneia dintre fete că face aceeaşi greşeală.

Mi-amintesc de mine plină de coşuri, complexată până în străfundul iadului şi înapoi, de fondul de ten folosit în liceu ca să îmi ascund acneea juvenilă, depus tot pe fundul stomacului răposatului, pesemne. De tonele de ceai de urzică îngurgitate stoic şi fără rezultat. De încăpăţînarea cu care evitam oglinzile, ca nu cumva să îmi reflecte urîţenia închipuită dar atît de reală, totuşi, pentru mine. De felul în care îmi acopeream obrajii cuperozici cu palmele şi îmi spuneam cu durere că, dacă aş avea pielea curată, aş fi aproape drăguţă. De replica unei colege de clasă atunci cînd a auzit că fusesem aleasă să prezint balul de absolvire: tu nu te uiţi în oglindă ce nasoală eşti?

Era fata din banca din faţă, cea care îşi deformase coloana din cauza poziţiei în care îşi ţinea fundul- cel mai de preţ bun al ei, după virginitate, pe care visa să o dea în schimbul unei vieţi în bogăţie. Îmi amintesc de obsesia bolnavă pentru fosta răposatului. Pentru fostele, în general. Nesiguranţa. Comparaţiile, întotdeauna în defavoarea mea.
Insomnia. Tristeţea.
Adolescenţa suge grav.

raposatu

 

40 răspunsuri la postarea adolescenţa suge

  1. ILUZIA spune:

    chiar ca eram prostanaci! Tatal meu era inginer si posesorul unui carnet rosu de partid si numar scurt la masina iar eu imi amintesc cum stateam in balcon urcata pe doua navete de Pepsi (!!!) vesnic cu lacrimi pe obraz ca eu nu aveam voie afara pana mai tarziu „cand stateau toti golanii care nu pun mana sa citeasca o carte”. A, da si imi striveam sanii cu maieuri mici pe sub tricouri largi cu AC DC injurand-o pe mama ca din toate trasaturile ei fizice eu ma alesesm tocmai cu tatele alea imense 🙂 .

  2. Dana spune:

    Doamne, Petronela, m-ai facut sa plang… Instant mi-au tasnit lacrimile din ochi desi sunt la birou (care mai e si intr-un showroom, sper sa nu intre nimeni, de colegi m-am ascuns dupa laptop)…

    Asa a fost si adolescenta mea, parintii muncitori amandoi nu numai unul, tata mai si bea si facea scandaluri…iar eu intr-o clasa de copii de bani gata apoi la un liceu de super fite, nici nu mai stiu exact cum am nimerit asa… Eu aveam doua perechi de blugi si trei flanele pe care le tot spalam si le uscam deasupra aragazului… Plus o pereche de bocanci… Plus un corp musculos si frumos lucrat in anii de sport pe care i-am facut… Dar eram „slaba ca un tar” dupa parerea altora (fete, evident ca baietii erau mereu de alta parere), cu tenul plin de acnee de uram oglinzile… Acum cand ma uit ce privire profunda si nevinovata aveam, ce picioare lungi pana in gat, ce buze… Ce frumos scriam, gandeam si simteam… Pe mine toata viata m-a urmarit aceasta neincredere in mine, ani de zile m-am lutat sa-mi depasesc conditia, sa-mi impun ca pot si merit… Te pup prietena mea de pe facebook, te citesc cu mare drag!

    • Petronela spune:

      bifat bocancii, bifat trei haine şi la mine. nesiguranţa şi pe mine m-a urmărit, dar asta nu e neapărat rău. oamenii prea siguri pe ei sunt autosuficienţi, iar femeile care sunt prea sigure că sunt frumoase nu se mai mobilează pe interior, căci sunt deja echipate pentru reproducerea speciei, şansele să îşi găsească un mascul bun sunt deja maxime. aşa se face că sunt puţine femei frumoase şi inteligente, şi de obicei alea sunt foste adolescente nesigure.
      te îmbrăţişez cu drag.

  3. gelu odagiu spune:

    Parcă mă împinge dracu’ să te citesc! ca și cum nu aș fi eu deprimat destul, mai vii și tu cu d-astea. După ce că scrii făcându-mă invidios pe stilul tău viu, nonșalant, frate cu naturalețea, alegi și teme „potrivite”. Mă pui în situația celui, care afectat de problemele fetelor, se simte neputincios, ca tot părintele, ce crede că are copii bolnavi de adolescență și nefiind nici măcar femeie(cum ești tu), habar nu are ce dureri îi macină.
    Te rog să mă lași în pace cu prostiile astea!

  4. Este o perioada frumoasa, totusi! E momentul acela cand treci de la stadiul de copil la tanar cu probleme „existentiale” pentru care te consumi fara sens. Eu la 14 ani citeam „Barbatii sunt de pe Marte” fiindca nu reuseam sa inteleg de ce Razvan din 8b nu ma placea.

  5. dush spune:

    Nu prea stiu, mie mi-a placut adolescenta.
    Mi s-o cam rupt de baieti, fiind in gasca lor nu am reusit niciodata sa inteleg concurenta gagicilor si sulemenelile ca sa le intre in gratii.
    Lupte cu oglinda nu imi aduc aminte sa fi avut, am fost slaba anorexica jumate de viata, acum mi-am mai revenit singurul lucru de care inca mi se ridica parul in cap e ca am trecut prin adolescenta cu niste sprancene de speriat.
    Cu fetele, deh, fiind fata lui tata – care de altfel si el muncitor in turnatorie, insa om frumos si bun si si-ar fi dat si sufletul pentru noi 🙂 – nu aveam multe de impartit, nepasionandu-ma prea tare nici moda, nici baietii si nici vopselurie. Nici acum nu ma am prea bine decat cu putine, bine mobilate la cap, cu care am oareshce interese comune. Insa mi-e dor de perioada aia cand se socializa mult mai usor, nu prea conta cati bani ai in buzuar si nu trebuia sa ma doara capul de banii de chirie, de mancare si alte alea pe care independenta ti le pune in carca si uneori e destul de apasator.

  6. georgia spune:

    Sunt pe aceeasi pagina cu tine, cam de la gradinita incepand. Nu am mai intalnit pe nimeni care sa fi trecut prin intamplari, stari si emotii atat de asemanatoare cu mine, din aceleasi categorii si la intensitati asa de similare; care sa provina dintr-o familie atat de asemanatoare cu a mea la atatea detalii si in atatea planuri.

    Adica sunt oameni asemanatori la una alta peste care tot dai in viata, dar sa collide cu cineva care zici ca vine fix din acelasi loc cu tine…e cumva…nici nu stiu cum sa zic ca este. E o emotie noua, in sensul de buna de tocat si explorat.

    Cred ca incep sa inteleg cum sta treaba cu grupurile de suport :))

    By the way, ce zodie esti?

  7. Petronela spune:

    nu ştiu sigur, crecă taur, sunt în 21 mai, cînd se termină una şi începe alta. altfel, îmi doresc să nu fii pe aceeaşi pagină, spre binele tău…

  8. Bogdan Fottescu spune:

    Mmmm…adolescenta, „varsta ingrata”…si totusi, atat de parfumata, de zbuciumata, de plina de viata…senzatia de „a toate stiutor”, de nemuritor, de invincibil…mmmm…
    Niciodata n-am trait mai intens ca atunci cand ma credeam cel putin semi-zeu 🙂 …
    Inconstient, dar totusi constient de ce se-ntampla si ce mi se-ntampla;
    Iata ce-mi „fata” mintea p-atunci:

    IMPACTURI DECANDENTE

    In goana pustie dupa adevar,
    in valtoarea iluzoriei libertati,
    ademenit de pasarea lui Maeterlinck,
    am pasit in viata cu candoarea
    unei copilarii, acum pierdute,
    dar m-am izbit de fals, de rau, de putred.
    Si, inconstient, m-am patat
    cu fals cu putred si cu rau,
    semanand cu o moneda calpa.
    totusi aparentele inseala!

    In goana cotidiana spre lumina,
    in valtoarea luptei cu intunericul,
    in cautarea pasarii albastre,
    am pornit in liceu cu exuberanta
    unei adolescente efemere,
    dar m-am izbit de chiul, de poker, de alcool
    si invins, am decazut,
    apropiidu-ma de iremediabil.
    Doar TU, vazandu-ma, ai vrut
    sa ma ajuti…dar ti-a fost teama!

    In goana nebuna a iubirii,
    in valtoarea luptei de fi inteles,
    incurajat de mirifiac pasare albastra,
    am tasnit dupa tine
    cu indarjirea unui Kamy-Katze.
    Trezit din betia depravarii,
    speram a te ajunge…
    Dar m-am izbit de propria-mi inexistenta,
    greu de definit „pe puncte si subpuncte”…
    Pacat…pasarea fericirii fusese atat de aproape….

    1981

    • gelu odagiu spune:

      Salut Bogdan!
      eu eram și mai filosof. Parcă aveam 90 de ani de experiență într-o lume total neînțelegătoare:

      fără cruce

      A dorit să fie om
      Și nu om de omenie
      Pentru care, în vecie,
      Zilele să-i fie negre
      Albe nopțile să-i fie
      Și dușmanii să nu-și știe!

      A dorit să fie om
      Și nu om de omenie
      Moară mâine-n nebunie!
      Nici un om de omenie
      Că se stinge să nu știe.

      Iar de va avea mormânt,
      Pe mormântul lui să scrie:
      N-a fost om de omenie

      A dorit să fie…Om

      19..

  9. Lucia spune:

    Eşti geamănă dacă esti născută pe 21 mai. De aici si procesele de constiintă pe care le cunosc foarte bine, deoarece le-am trăit şi eu. La un moment dat chiar mi-am pus în gand şi am reuşit să mă îngraş câteva kg, doar să pot arăta şi eu cât de cât ca fetele alea voluptoase după care fluierau toţi băieţii. M-am ales cu obraji de copil şi cu aceleaşi glezne subţiri de care mi-era cel mai ruşine. Picioarele mele subţiri şi lipsite de grăsime m-au deranjat de când am deschis ochii. Am oase atât de delicate de ai impresia că se vor rupe la prima atingere, de aici şi restul, că oricât aş fi încercat eu să pun ceva pe ele, nu arăta ca pe celelalte fete. Am trecut prin toate stările descrise de tine, dar am avut marele noroc că am trăit mai mult în lumea mea, fără să-mi pese de ce zic ceilalţi. Genul de tocilară, veşnic cu o carte în mână, visătoare şi cu capul în nori. Nu am păstrat legătura cu niciunul din colegii de liceu, nici măcar nu-mi aduc aminte cum îi cheamă. A fost totuşi frumos. Anii de căsnicie de după mi-au dat ocazia să realizez cât de multe am de regretat din perioada aia lipsită de griji şi obligaţii.

  10. georgia spune:

    Si eu tot taur sunt.

    Inteleg foarte bine ce spui prin “pentru binele tau”. La nivelul ala de damage…rezidirea nu mai tine de putinta proprie si atat.

    Binele meu a inceput la 27 de ani, cand m-am dezintegrat total si am experimentat moartea de viu – la modul cat se poate de constient. Deci cand raul m-a ros complet.

    In taramul ala, erau doua adevaruri: al meu si al lui Dumnezeu. Desi nu intelegeam ce trebuie sa fac si cum, la nivelul cel mai adanc al fiintei mele imi era clar ca am de facut o alegere. Am stiut ca e alegerea buna pentru mine cand dupa o vreme scurta si pe nesimtite, de unde m-am terminat eu a inceput Dumnezeu.

    Cred ca inceputul binelui meu s-a intamplat cand nu m-am mai razvratit, iar in momentul ala m-am desprins automat de toate durerile si tristetile din toate timpurile. De atunci, orice s-ar intampla si orice ar fi, sunt bine si fericita in fiecare zi, chiar si atunci cand habar nu am pe ce lume sunt si ce trebuie sa fac -:)

  11. iulia s spune:

    :)))… in tinerete i-am zis unuia ( avea job bun, un fel de protocorporatist prin 92-93) care m-a intrebat ce e taica-meu :”tehnician…principal” – si asta cu un firicel de voce, ca la examenele orale din facultate si cu un accent sarguincios pe „principal” (care, in nomenclatorul ala din uzina nu insemna decat ceva in plus la bani)…si acum imi vine sa rad…iar pe maica-mea care facea foietaje la un pati bar o intitulam „patiseura” pronuntat cumva frantuzeste…vai, adolescenta a fost horror, as mai relua doar vreo cativa ani cat sa schimb niste decizii, sa ma revolt pe facultatea tehnica (nu ne-am meritat 🙂 , sa o aleg pe aceea din suflet si sa fac Prunca la tinerete, nu ca acum, ca parca ii sunt matusa :)))

  12. gabi spune:

    De ce sa ne fie rusine cu parintii nostri?Mama mea era femeie de servicu,iar tata muncitor.Niciodata n-am ascuns asta,dar nici n-am avut de pierdut.Chiar nu va inteleg.Prea multe frustrari.

  13. dojo spune:

    Nu am fost exagerat de complexata prin adolescenta. Nu am fost niciodata o dama frumoasa si m-am multumit cu situatia asta dintotdeauna, asa ca am incercat sa compensez ‘mental’ sa zic asa.

    Oricum NU-mi doresc ‘tineretea’ inapoi. Am 35 de ani acum, ma simt FOARTE BINE, ma descurc profesional, am un sot misto, in cateva zile voi avea si o fata, sper sanatoasa. Fiecare varsta are farmecul ei, dar imi place ‘adultia’ asta, pentru ca stiu clar ce doresc de la viata si sunt alaturi de cine trebuie.

  14. Laura spune:

    Pacat ca simti asa Petronela, eu as da timpul inapoi si as retrai absolut fiecare secunda din primii mei 20 de ani…Niciodata nu mi-a fost mai bine si nu am fost mai fericita decat atunci.Pacat ca parintii tai nu au stiut sa ti spuna si sa iti arate cat de frumoasa si de minunata erai de fapt…

  15. Bogdan Fottescu spune:

    Mai, e plina lumea cu de toate, erau, sunt si vor fi si din aia pt. care conteaza DOAR ce e tac’tu si ce e ma-ta… doar daca esti fraier ti cont de parerea lor…ador sa ma pis pe ei…si apoi sa le vad ochii holbati si mutrele stupefiate…delicios!!!
    Da, si pentru mine conteaza ce sunt parintii fiecaruia, astfel pot sa evaluez mai bine daca personajul a avut spate sau nu prea in evolutia sa…iar daca nu e evolutie, daca are sau nu vreo scuza.
    Cel mai tare tip pe care-l cunosc din generatia mea, nebun toaca, dar absolut genial, a avut parinti(au decedat intretimp) foarte modesti ca si meserii…
    Comandantul meu de grupa, actualmente prof univ in Canada, parinti divortati, crescut de mama secretara…chapeau!
    Tot cu mine in clasa altul, la fel, parinti divortati, crescut de mama secretara, a ramas repetent..deci?
    Conteaza cine esti tu, cat de mult vrei de la viata si ce faci in acest sens!
    Eu,intotdeauna am respectat Omul si am fript porcul, indiferent ce erau parintii…

  16. Maria spune:

    Oh, Petronela ,Cathy m-a adus aici…citindu-te mi-amintesc si ma doare uneori, tare de tot ca am suferit si eu din aceeasi cauza.Trist, a fost si este,ca m-am maritat c-un tip mai putin inteligent crezand ca-i nevoie sa-mi accepte parintii….un chin mi-a fost viata,el nici nu a observat niciodata(n-avea cum!)….pana cand,STOP! mama ,tata,frati(mai eram si 5 frati…cand auzeam,adult fiind,prin tramvai sau metrou….ajutati-ne ca suntem cinci frati acasa,ma infuria la culme).Cat am mai invatat!Am fost comandanta de unitate multi ani….si cu toate astea,viata personala mi-a fost afectata…Acum,chiar daca sunt divortata si copilul meu poate spune fara strangere de inima ce sunt, am cicatrici in suflet si recunosc! Fii fericita mai mult decat crezi ca poti fii!!

  17. Ramo spune:

    Am revenit, Petronela! Nu stiu cum faci, dar ma absorbi total!
    Referitor la subiectul asta: spunea cineva mai sus de un tata ‘tehnician’ si mi-am amintit ca a sunat cineva pe fix odata….eram cu mama in camera si m-a intrebat domnul de la telefon ce e tata si i-am raspuns foarte sigura pe mine „tehnician”. Tata era de fapt TINICHIGIU. N-am zis-o din frustrare, nu stiam pe vremea aia ce e de fapt frustrarea, am zis-o din greseala.
    Si mai am o poveste: in clasa a V a m-a dus tata la sapa. Si mi-a zis asa: „no tu copilelor, v-o adus tata la sapa sa vedeti ce va place mai mult: cartea sau lucrul?”. Am crezut ca scap daca zic ca aleg cartea, lucru pe care l-am si facut la finalul zilei. Mentionez ca au urmat alti 7-8 ani de sapa si de lucru la camp, cu toate ca aveam aproape 10 pe linie. N-am priceput de ce ma mai duce daca i-am spus ca aleg cartea. Imi zicea el (tata) ca „lasaaaa….pana nu vad eu ca te faci om tre sa vi la sapa”. „Om” insemna om cu carte. Ca el nu avea. Si credea ca daca inveti carte, o sa ajungi om. De parca el daca era muncitor nu era tot om. Era tot om, si era un om nestresat. Eu am invatat, cica m-am facut om, dar lucru intr-o corporatie pe aceeasi suma de bani probabil pe care lucra si tatal meu in vremea aia. Va spun sincer ca toti prietenii de familie si neamurile ii ziceau tatalui meu ca nu e normal ca ne ‘hamaleste’ de la varsta aia – pe mine si pe sora mea.
    Acum ii multumesc la tata ca ne-a dus. De ce? Ca am invatat ‘cum se mananca carnea de om’ (asta era alta vorba de-a lui). Nu pentru ca am facut scoala ca sa devin o ‘corporaTRISTA’, ci sa ma zbat pt alte chestii in viata: sa ma formez ca si caracter de una singura copila fiind atunci cand am venit de la oras mic la oras mare (aveam 19 ani cand am venit singura in Bv), sa imi aleg prietenii, sa am grija cu cine sa ma imprietenesc in camin, sa stiu sa ma gospodaresc cu banii (pe care mi-i castigam eu ca lucram in timpul facultatii), sa stiu sa impart destul de bine timpul incat sa-mi ajunga de distractie, munca si scoala, sa fiu destul de ‘bagacioasa’ incat sa fiu observata etc.
    Si stau acum si ma gandesc ca as stii multe sa fac daca vreodata s-ar intoarce cu ….. in sus si n-ar mai exista firme si companii si corporatii.
    Si acum fara legatura…..dar ce am observat eu…..din oamenii simpli…..au iesit copii mai buni decat din familiile bune. Si mai binecrescuti. Si mai simtiti. Si mai civilizati.

  18. K spune:

    Exista oare un adolescent, unul singur, increzator in el, in fortele proprii?! Cu siguranta nu!!! TOTI am trecut pe acolo…

    • Meti spune:

      No acuma nu exagera! Nu TOȚI au trecut pe acolo. Eu am fost megaîncrezătoare în forțele proprii, eram prima și la bal și la concursuri, de la olimpiade școlare la activități extracuriculare, teatru, scriitură, film. Nu eram nici îngâmfată, eram doar senină și naivă destul încât să chiar cred ce mi-a zis mie mama: că pot face orice îmi doresc. Întotdeauna parte din gașca băieților, admirată nu pentru că mă străduiam, ci pentru că eram naturală și dezinvoltă.
      E drept, am avut si eu un an, doi, mai întunecați, dar nici de ăia nu îmi pare rău, au fost palpitanți și din ei am renăscut pentru a doua parte a adolescenței.
      Dar ca idee, eu zic că nici într-un sens, nici în altul, generalizările nu fac bine. Nu toți adolescenții sunt depresivi, și nici nu toate femeile inteligente au fost musai adolescente complexate.

  19. vio spune:

    Nu stiu daca faptul ca sunt taur ,ca si tine,ma face sa fiu asa de atrasa de tot ce scrii si ma sensibilizeaza pana la lacrimi .Amintiri de adolescenta ….am fost o proasta ,da!,f. proasta ca n-am trait multe iubiri ,ca n-am fumat pe ascuns,ca eram prea cumintica ,salivam dupa cate un baiat fara sa arat,de frica sa nu ma manance cumva.Dar tot as vrea sa mai trec prin toate astea,confuze sau nu doar pt.ca nimic nu se compara cu fiorii aceia de a te indragosti.Am amintirea unor senzatii f. placute de-a lungul vietii(in 40 de ani…..)dar indragosteala e cea mai tare!!!!Ma indragostesc deodata cu copilul meu (18) si lacrimez la durerile lui,sant o mama posesiva ,obsesiva,dar noncorfomista si-i iert copilului meu orice,cu riscul ca nu e bine(psihologie de grup).

  20. Anira spune:

    Da, NU! Niciodata adolescenta, niciodata copilaria, niciodata alta perioada in afara de asta, de la 29 de ani spre 30! 😀
    Abia de 3-4 ani imi tot place de mine. Nu ma refer fizic sau intelectual, ci doar din perspectiva sigurantei de sine si a increderii. A faptului ca am invatat- si am invatat cu lectii grele- ce sa fac atunci cand am o problema, cand mi-e frica, cand cred ca sunt depasita. Cum sa-mi temperez tristetile sau sa-mi domolesc anxietatea. Ma cunosc mai bine si mi-e mult mai usor sa ignor gura targului, chit ca-i a familiei sau a cunostintelor. Ce greu a fost pana sa dezvolt aceasta surditate psihologica. Bineinteles, acum sunt alte drumuri de strabatut, alte provocari, dar nu mai e la fel. Si e atat de bine ca nu mai e la fel! 😀

  21. Lucian spune:

    -Bulă ce e tac-to?
    -Procuror.
    -!!!!!!???????!!!!! Și mama ta?
    -Gradiatoare.
    -Cum adică gladiatoare!?!?! Ocupația asta a dispărut din era sclavagistă.
    -Păi tata procură(șparlește) gradiole, iar mama le vinde.
    🙂

  22. any spune:

    Suge ,suge si adolescenta ..dar anii de dupa sug dublu triplu si la nesfarsit …ca pana la urma.adolescenta chiar era simpatica )))

  23. Dan_T spune:

    …adolescenta sucks ? Pai… sa vedem… o fi mai bine acum, la maturitate, cand o luam razna cu capul de grija serviciului, ratelor, facturilor si grijilor pentru copiii care risca sa-si distruga vietile din cauza prea multor ore la TV si PC, din cauza teribilismului pe sosea sau a anturajului care ii indeamna sa ia droguri ? (nu generalizez, ‘mne feri !… dar riscul exista…) Eu tin minte ca in liceu mi-am facut prieteni pe viata, ca in liceu am inceput cu adevarat sa joc baschet (si nu-mi pare deloc rau, desi mi-am rupt un genunchi), ca in liceu am citit cu nesat carti fenomenale (uneori la lanterna !), ca in liceu aveam cele mai frumoase vise de viitor. E adevarat ca unii au frustrari legate de acnee, note, aspectul fizic sau profesia parintilor… dar as zice ca depinde cum a trecut fiecare de aceste probleme si ca fiecare experienta e personala. Vorbind strict in numele meu: n-am avut niciodata probleme pentru ca tatal meu era maistru, iar altii aveau parintii directori, pentru ca eu aveam ceas Vostok iar altii ceas electronic, pentru ca eu aveam magnetofon Kashtan si altii Rostov, ca eu mergeam cu gashca la Piatra Arsa si altii se duceau la Ruse si Varna cu tatal lor care era ACR-ist… si tare bine era cand plecam pe carari de munte cu prietenii din Salvamont-ul de la Busteni… Iar daca ar fi sa ma intrebati dac-as mai vrea o data in liceu, as raspunde: da, dar in perioada aceea… si n-as schimba nimic fata de liceul meu de demult… poate cel mult as invata mai mult la chimie, ca sa nu ma mai salvez de corigenta la ultimul extemporal. Atât.

  24. ad spune:

    ehe dragilor, visam pentru ca am vrea sa schimbam ce s-a intamplat de atunci incoace, nu de alta

    cu mintea de acum sa alegem altfel

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *