(2010)
stăteam în cofetărie – intrasem să iau amandine, preferatele mele, şi ne strîngeam în braţe şi plîngeam. nimeni nu ar fi putut bănui că suntem mamă şi fiică. ea, mai înaltă ca mine. plîngeam şi ne strîngeam în braţe, fără să ne pese de oamenii care se holbau la noi, intrigaţi. machiajul îmi curgea pe faţă, freza proaspăt ieşită din mîna stilistei se turtea de umărul ei.
yo quiero tener hijos ja! y tu quique? aaa, yo no!
se revoltase mai devreme în cabinetul doctorului: m-am săturat de depresiile ei stupide. şi apoi tresărise. asta e compulsie, pe fond nervos, a zis medicul. anxietatea se moşteneşte, draga mea şi s-a uitat fix în ochii mei să vadă ce reacţie am. de aia nu o să fac eu copii, a izbucnit rebela de pe scaunul de lîngă. m-am săturat de depresiile ei stupide.
m-am săturat de depresiile ei stupide.
y tu quique? aaa, yo no.
faci un copil. îl creşti. aşa cum îl creşti. greu, de cele mai multe ori. îi dai tot ce nu ai avut tu. dragoste mai ales. ajunge adolescent. se înfometează. urlă la tine. se uită ca şi cum i-ai fi duşman. îţi trînteşte uşa în nas. îţi spune că pedeapsă e că eşti tu mama ei. că abia aşteaptă să împlinească 18 ani să plece. să facă ce vrea ea. să nu mănînce, de exemplu. îi arăţi poze cu fete anorexice. îi explici, plîngi, te frămînţi, ţipi şi tu.
m-am săturat de depresiile ei stupide.
uneori, rareori, te ia în braţe şi plînge. aşa ca acum, lângă raftul de amandine.ţi se destramă sufletul. ochi cu ochi, aţă cu aţă, ca un ciorap rupt.
ai vrea să fie mică iar, să poţi face ceva, orice. era aşa de simplu. acum nu mai ai cum. nu mai ai cum. nu îţi poţi feri copilul adolescent să mai sufere. nu îi poţi arăta cum e, prin ochii tăi. nu poţi, nu poţi. nu ai cum. poţi doar asista. poţi doar încerca. poţi doar să te zbaţi tăcut. poţi fi alături, dacă eşti lăsat.
acasă îşi întinde şevaletul. scoate vopselele, pensulele.
y tu quique? aaa, yo no!
nu pot să pictez, mama, nu îmi vine în minte nimic vesel. nu sunt destul de bună
încă.
m-am săturat de depresiile ei stupide.
ai 4 luni de cînd nu ai luat niciun antidepresiv. ai avut. pui în palmă pastiluţa mică. ţi-a zis doctoriţa, nu te pot lăsa aşa mai ales că e toamnă. e conjuctural, draga mea. eşti draga tuturor psihiatrilor, desigur. aşadar, conjuctural, înghiţi pastiluţa mică. e preferabil, îţi spui, unei sticle de vodcă zilnic. sau heroinei. sau valiumului. nici măcar nu îţi permiţi luxul ăsta. ai doi copii de crescut.
iar ei s-au săturat de depresiile tale stupide.
mama, por que no puedo tener hijos ya?
nu îmi amintesc nimic în afară de vîrtejul ăsta. parcă sunt dintotdeauna în el şi parcă niciodată nu voi ieşi.
faci un copil. îţi creşte înăutru. îl ţii în braţe mic şi fragil, îi dai lapte din sînul tău. îi veghezi somnul, copilăria. tremuri la fiecare răceală. îl iubeşti mai tare decît te iubeşti pe tine şi ţi-ai da viaţa, la propriu, pentru el. apoi vine o zi cînd nu ajunge nimic din ce ai putea face. când te uiţi neputincios, fiindcă nu mai ţine de tine. şi te apucă disperarea. şi urli,
implori, te rogi, huleşti. şi nimic nu ajută.
cel mai frică mi-e să nu mă lase puterile şi să nu mai am cum lupta.
yo siempre estare a tu lado!
Ce-am mai debitat:
în care frumuseţea e oarbă ş-oloagă Postarea următoare:
delete
Nu pot sa-ti spun decat ca plang. Nu stiu daca de groaza viitorului sau de groaza empatiei. Nu stiu de ce, doar plang si ma simt proasta de neputincioasa ca nu pot spune ceva mai intelept.
E o complexitate fascinanta, aproape groaznica in postarile tale. O trecere foarte rapida de la intensitatea unei trairi la intensitatea opusului sau. Ma simt ca si cum as fi pe o scara rulanta ce functioneaza cu viteza luminii, opirea facandu-se invariabil ba prea sus – sa-mi julesc spranceana de tavan – ba prea jos – sa-mi rup glezna in podea. Ador aceasta nestare sufleteasca pe care o simt la tine, dar imi si displace profund. Scrisesem ”o si urasc”, dar am sters. Ideea e ca nu ma pot opri din cititi si nu cred ca ai putea scrie fara sa ma faci sa traiesc niste emotii profunde, dar in egala masura ma doare teribil faptul ca ai nevoie sa scrii. E o combinatie ciudata, ma atrage. Cred totusi ca as fi preferat sa-ti faci un blog care sa se numeasca ”maneaua la putere, stil maxim” si sa stiu ca dupa ce postezi portia zilnica de greseli gramaticale – evident ar trebui inclusa de la sine – mergi si pierzi linistita timpul, fara sa-ti mai pui nicio intrebare. Serios, ma intriga si incerc sa gasesc pentru mine un raspuns: ce as alege pentru tine? Prostie cu venirea unei nemultumiri sau a unei ignorari din partea mea sau framantare cu implicitul interes de a te citi si urmari? E oarecum cretin comentariul meu, dar el exista ca idee si daca nu-l postam, am considerat a fi o forma de respect sa ma dezvalui cuiva care se descopera atat de mult. Eu iti multumesc infinit!
înţeleg ce spui acolo. şi eu aş vrea să fiu manelistă, uneori. ba nu, nu aş vrea.
atat de mult ma tem si eu de clipele in care, baiatul meu, in fuga lui catre adolescenta, catre maturitate, va uita sa imi zambeasca, va uita sa ma imbratiseze, sa imi spuna de 30 de ori pe zi: „te iubesc, tati ! ”
doar viaţa
copilul meu
cine m-a uitat în trupul acesta
obosit
şi bătrân?
sunt o păsăre fără cer
fără aripi
(şi
da
chiar respir numai amintiri)
priveşte
toate străzile
pe care le cutreier inutil
sunt pline de tine
puştiul blond
puţin creţ eşti tu
te purtam la grădiniţă pe umeri
iar tu râdeai
râdeai…
cântam amândoi ceva despre elefanţi
băiatul şaten
cu ochii cât luna eşti tot tu
aveai 12 ani
şi încă îmi spuneai
de zece
de o sută de ori pe zi
te iubesc tati
adolescentul
care m-a izbit furios (dar
neîntâmplător)
răutăcios
aduce nu-i aşa
cu tine
când erai prin liceu
(eu rămăsesem deja în urmă
repetent la speranţă)
să nu te-ntristezi
dacă mă auzi
acum nu te mai găsesc
de întuneric
oraşul a plecat în dormitoare
mi-e puţin greu noaptea
de singurătate
şi foame
băncile din parc sunt prea tari
pentru spatele meu
dar spune-mi despre tine
cum eşti
stelele cu care eu mă învelesc
sunt tot atât de aproape de tine?
mai ştii ce frică ţi-era
să respiri fără mine?
mă ţineai captiv în inima ta
şi călăream inorogi prin Orion
prin Andromeda
să mă ierţi
dragul meu
pentru neînălţimea mea
casa mi-a fost mult prea mică şi ea
pentru visele tale uriaşe
( măcar a fost de ajuns
să-ţi plăteşti drumul către soare?)
să nu fii supărat
de tristeţea mea
eu pot să evadez din mine
oriunde
oricum
(măcar atât mai pot face singur)
eşti fericit?
cântecul cu elefanţi ţi-l mai aminteşti?
e târziu acum pentru toate
şi poate te plictisesc
noapte bună
înger al meu
şi al nimănui altcuiva
dacă şi mâine voi mai fi pe aici
te voi regăsi pe străzile copilăriei tale
şi mai povestim
jumatatea mea este depresiva din adolescenta. marcat in mod ireversibil de divortul parintilor, de vizualizarea amantelor tatalui, de tentativele de sinucidere ale mamei, de discutiile perverse dintre bunice, pentru acapararea interesului nepotelului. de fapt, nimeni nu avea nimic de a face cu copilul, teribil de singur si terifiat de uritenia lumii, incepind cu casa parinteasca. asa l-am cunoscut, asa am continuat viata noastra de cuplu, el, imbatrinind in anxietate si depresie, eu, incercind din rasputeri sa ameliorez ceva, sa iau asupra mea. au trecut 20 de ani pina a acceptat sa vorbeasca tot ce era de vorbit, sa-i spuna tatalui lui ce trebuia spus mai demult, si mamei lui. si, uneori aveam speranta ca e mai bine. dar e fals, e tot timpul acolo, mai mult, eu pasesc pe acelasi drum de un timp incoace, imbibata la os de gelatina asta tulbure care usor-usor a reusit sa se puna si pe mine, peste uriteniile din familia mea, pe care le tineam bine strinse si ascunse. un timp a fost bine, s-a putut conta pe mine, acum imi e din ce in ce mai dificil sa ma bat cu ambele depresii. am crezut ca iubire profunda va sterge cosmarul dar nu este asa. cosmarul are dinti de otel si te musca cind ti-e lumea mai draga…salvarea poate fi in evolutia spirituala dar si eu si el suntem repetenti la acest capitol.
nu spune asta. eu sunt bine, am luptat, am tras de mine ca un cîine, am scris, dar sunt bine.
Da e o lupta cu noi insine, cu cele care ne crestem singure copii, cu noi care de multe ori am vrea sa paream intregi macar pentru ei insa…..
Cea mai mare depresie si frica a mea este ca daca obosesc sa lupt si las „masca” jos si sunt si eu öm”ceilalti o sa ma loveasca din nou si am luptat mult, enorm de mult sa ma ridic, dar oare m-am ridicat suficient eu in launtrul meu? sau doar pare? uneori nici nu mai stiu.
Ar fi frumoase niste inatlniri in care sa ne spunem pasurile fara insa a ne vaita ci doar a spune.
stiu ca esti bine, adica resimt dar te ajuta ceva din felul in care esti construita. la noi e constructia…nu stiu, subreda. si, nu zic doar asa, suntem repetenti spirituali, prea cartezieni, prea critici, prea revoltati si tot asa trecem pe linga viata
păi dacă ştii toate astea, deja e un pas mare înainte. eu am ales să nu mai fiu revoltată, să iert, să înţeleg chiar şi neînţelesul. e foarte greu, dar ajută enorm.
esti tare scumpa si iti multumesc.
ce ca nu trebe sa ierti…trebui doar sa accepti. si atat. asta tine de noi, restul sunt responsabili pentru ale lor
Ce chestie…nu m-am gândit până acum în ce fel rămân în sufletul unei mame cuvintele idioate, spuse în stări insuflate de nu-știu-ce film american ce bogătași ce aveau „mai mult” ca noi…
Nu m-am gândit…cât pot să doară. Nu m-am gândit la nimic mai mult decât la mine.
Mulțam!
Multumesc, Petronela. Ma ajuti sa inteleg din lucrurile mele dureroase.
Offf, mi-ai pus capac azi cu ce ai scris aici.
Infinita tristeza este starea mea de câteva zile și am sentimentul că nu mai trece.
Am ezitat câteva minute când am văzut titlul, mă gândeam dacă sunt capabilă să citesc în starea în care sunt, dar am zis că nu poate să mă întristeze mai mult decât sunt deja.
Concluzia: nu m-a întristat mai mult, am plâns mai mult decât o fac de 9 zile…
Mă bucur totuși să știu că acum ești fericită și citind aproape tot de pe blog plus cărțile, cred că meriți asta din plin.
Sper să mai pot și eu să zâmbesc într-o zi…
poți sigur. trebuie să crezi.
Știu sigur că pot, tot timpul am preferat să râd în loc să fiu tristă, dar acum problema este ceea ce simt și motivele care m-au adus în starea asta.
Acum două luni am simțit o speranță, dar s-a dovedit a fi doar încă un cuțit înfipt în spate.
Urăsc oamenii lași, pe lângă oamenii pe care-i ajuți doar ca să-ți distrugă viața 🙁
Prietenii îmi spun mereu că sunt proastă de bună, poate e momentul să le dau dreptate …