MENU
imagine veche

de • 6 august 2014 • adevărurile meleComentarii (14)

abuzul de a fi părinte

Am 28 de ani şi sunt la cîteva întîlniri cu un tip care are 38 de ani, e în proces de divorţ cu soţia de care e separat de peste 3 ani şi are un copilaş de 6 ani. Îmi place mult tipul, dar problema e că părinţii mei nu pot accepta o relaţie cu un bărbat divorţat, nici măcar nu vor să audă de aşa ceva. Spun că îşi doresc altceva pentru mine şi că o să cresc copiii altei femei. Mă întreabă dacă nu simt repulsie la gîndul că are un copil cu alta şi îmi spun că trebuie să nu mă mai văd cu el, să îl uit, să mă îndepărtez de el. Sunt oameni educaţi, intelectuali… Nu ştiu ce să fac, mie îmi place mult, e un om extraordinar, dar nu ştiu cum să procedez cu ai mei.

Aşa mi-a scris o cititoare care voia un sfat de la mine. Am mai spus, în materie de relaţii sunt repetentă, nu îmi permit să dau sfaturi. Drept care i-am spus ce aş face eu, dar şi ce cred.

I-am spus că eu mi-aş asculta inima. Că un copil vitreg – pe care nu l-ar creşte ea, oricum, căci statul dă mamelor acest drept în ţara noastră, e o bucurie, nu o povară. Nu ar trebui să îi fie mamă, căci el are o mamă, ci prietenă. Că în viaţa mea nu are dreptul să decidă nimeni în afară de mine însămi. Aşa cum nu trăieşte nimeni în locul meu, tot aşa nu poate interveni în niciun fel în alegerile mele.

Cred cu putere, din ambele poziţii, de fiică şi mamă, că părinţii nu au niciun drept să se amestece în viaţa copiilor lor după ce aceştia au discernămînt să aleagă pentru sine. A fi părinte e o binecuvîntare, nu un drept. Povestea aia pe care am auzit-o eu cînd eram mică şi mulţi alţii ca mine, că eu te-am făcut, eu te omor, este un abuz oribil. Este inacceptabil ca la 28 de ani părinţii să îţi dicteze cu cine poţi sau nu să ai o relaţie, să facă alegeri în locul tău, să îşi dorească ei pentru tine ceva. Nici la 18 nu este în regulă. Sau la 12, la 4, la 8. Singurul lucru pe care pot să şi-l dorească pentru tine e să fii fericit. Orice ar însemna asta. Alegerile îţi aparţin. E dreptul tău să faci greşeli şi să înveţi din ele. Rolul părintelui e să te sprijine în deciziile tale, oricît de eronate i se par şi nepotrivite cu ceea ce aştepta el de la tine. Poate să îţi explice, să îţi arate de ce i se pare improprie alegerea ta, să îţi împărtăşească din experienţa lui de viaţă. Însă proiecţiile lui nu au de a face cu cine eşti tu. Mi se pare inacceptabil că încă mai sunt întrebată: ce te-ai gîndit să o faci pe fiică-ta? La ce facultate o dai? Say what, motherfucker?! Dar ce e fie-mea, momîie, să o dau eu la facultate, să o fac eu ceva? Îmi aparţine cumva? E o posesie, un bun? Copilul e o fiinţă cu conştiinţă de sine, care îşi aparţine sieşi şi nu a venit pe lume ca să îmi împlinească visurile pe care nu am fost în stare să le realizez eu.

Dacă ne tratăm copiii ca pe nişte marionete, asta vor deveni. Nişte păpuşi dependente de sforile noastre. Ah, şi ce ne mai place să tragem sfori! Dar păţeşti buba, groaznicul, dai colţul subit, iar copilul tău marionetă rămîne dezorientat în lume, incapabil să se descurce singur. Lăsaţi-vă copiii să devină independenţi, să facă alegeri. Nimeni, niciodată nu îşi ascultă părinţii şi nu învaţă din greşelile celorlalţi, la tinereţe. Nici măcar Pinocchio sau Harap Alb, despre ce vorbim? Toţi trebuie să ne construim drumul, pavat cu greşeli care devin lecţii de viaţă. Copiii noştri au dreptul şi ei să facă acelaşi lucru. Noi am fost oricum o generaţie controlată şi distrusă de părinţi care au vrut să ne facă altceva decît voiam noi să ne facem, care şi-au dorit alţi parteneri pentru noi decît pe cei pe care îi iubeam noi şi aşa mai departe.

Eu una am plecat de acasă de la 18 ani. Mama îmi zice şi azi, cu reproş: păi da, că tu ai făcut mereu ce ai vrut! Desigur. Doar e viaţa mea, ce să fac, ce vor alţii?! Alţii au propriile vieţi, la fel cum au avut şi părinţii mei, să şi le decidă şi trăiască pe ale lor. La fel cum eu, mama, am propria mea viaţă, nu trebuie să o trăiesc pe a copiilor mei şi să aleg în locul lor.

Nimeni nu are dreptul să îţi spună ce să faci. Te poate ajuta, îndruma, sfătui, dar nu are niciun drept să intervină în alegerile tale. Cu atît mai puţin părinţii.

***

14 răspunsuri la postarea abuzul de a fi părinte

  1. Irina spune:

    Ai mare dreptate, Petronela, imi place foarte mult cand spui lucrurilor pe nume! Majoritatea parintilor, cu exceptiile de rigoare, fireste, mai ales cei care au avut o copilarie grea, vor sa le asigure copiilor o viata cat mai lipsita de griji, le ofera totul de-a gata, pe tava, incat nu trebuie sa miste un deget pentru a se descurca singuri. Din punctul meu de vedere, e una dintre cele mai mari greseli pe care le poate face un parinte. Si mama, mama cand se loveste singur de vreo greutate si nu-i cine sa-l salveze… Cordonul ombilical s-a taiat la nastere si asa cred ca trebuie sa ramana!

  2. Lena spune:

    Cunosc un caz cu o mama care mereu si-a considerat copilul incapabil de a face ceva singur si la orice incercare a lui i-a taiat craca de sub picior… L-a purtat prin scoala, l-a obligat sa faca o facultate, l-a scos mereu din toate mizeriile, deci niciodata el n-a avut ragazul sa se descurce singur. Rezultatul… Acum, la 33 de ani, inca incearca sa-i controleze viata, dar el s-a razvratit pe alte cai, cea a bauturii, a anturajului dubios, a unor prieteni care-l usureaza de bani ori de cate ori ia salariul, caci lucreaza. E un om slab, fara ambitie, fara perspectiva… Iar mama care nu i-a vrut decat binele cade in depresie din cauza lui. I-a oferit tot din punct de vedere material, dar pe plan afectiv n-a fost niciodata aproape de el, n-a simtit niciodata dragoste in familie… Ce parere aveti, mai exista vreo cale de vindecare a unor asemenea rani?

    • Petronela spune:

      Sigur că există, terapia. Şi voinţa de a se face bine.

    • Adriana spune:

      Doamne cat de periculosa este aceasta atitudine! Stiu un caz, foarte apropiat mie, cand o astfel de mama si-a omorat copilul in acest fel. Ea a supravietuit si tot nu intelege nimic. Oricum, e deja prea tarziu. Copilul ei putrezeste in mormant!

  3. ladybug spune:

    Când mă fac mare, vreau să fiu ca tine! O mamă ca tine, aceea pe care n-am avut-o niciodată.

    • Petronela spune:

      Doamne, eu tot spun, eu nu sunt o mamă perfectă, a nu se înţelege aşa ceva. Nici nu mă dau. Am greşit cu nemiluita copiilor mei… Dar trag de mine şi învăţ de la ei să fiu o mamă mai bună.

  4. Mugur spune:

    Foarte mişto! Suuper! Într-adevar, am fost niste generaţii ciuntite emoţional, trăind sub „aripa” părinţilor..până la sufocare. Că na, aşa ştiau ei să facă educaţie. Mulţi dintre noi continuă „măcelul educaţional” asupra propriilor copii, ducând tradiţia controlului pe culmi din ce în ce mai sofisticate. Cred că ironia şi ipocrizia constau tocmai în faptul că noi nu ştim ce şi cum cu viaţa noastră..dar facem alegeri pentru copiii noştri. Cine urmează nişte tipare de parinţi şi/sau educă din cărţi sunt în greşeală, zic. Învăţăm să fim părinţi, pe parcurs, alături de evoluţia copiilor noştri. Ceva..gen. 🙂

  5. Carla spune:

    M-a întristat deopotrivă postarea ta și apoi, în urma unei ne-dorite identificări cu rândurile tale, m-au întristat și mai mult comentariile de sub text…

    Toate aceste triste povești de viață au un numitor comun clar: o ”boală” anume a sufletului, care ne face disfuncționali în relațiile cu cei de lângă noi (cu părinții și, apoi, cu soții și copiii)… dar cred că asta se întâmplă tocmai pentru că, tipar după tipar, generație după generație, suntem învățați să nu iubim. Să înlocuim iubirea cu orice altceva: posesivitate, sacrificii și renunțări, gelozie, o nevoie exagerată de a primi sau a oferi protecție, autoritate, control parental, dependență emoțională etc.

    Nu cred, totuși, că există ”prea multă iubire”, că prea multa iubire poate fi ”de vină” pentru aceste povești. Nu cred că o mamă își poate iubi copilul ”prea mult” și nu cred că relația unică dintre mamă și copil ar trebui redusă la sintagma cordonului ombilical tăiat la naștere – și care ”tăiat ar trebui să rămână”, vorba cuiva de mai sus. Cred doar că nu știm să iubim, că ne sperie ceea ce simțim și – în absenta unei normalități a iubirii – refulăm aceste stranii sentimente, înlocuindu-le cu ceea ce știm că e ”conform” cu normele sociale din jurul nostru, defulând o sumă de senzații pe care nu le putem procesa, în complexitatea lor – paradoxal, atât de simplă: iubești sau nu iubești? (Aceasta e întrebarea! :P)

    • ram spune:

      ‘mnezeule , cate ar fi de spus
      asa construim cu tot ce ne inconjoara
      nu doar cu kizii
      inclusiv relatiile de amor – bazate tot pe mmmm proprietate(juntez putin, din comoditate )
      se intretes aici gramada de drumuri
      de fapt, din modulul autoprotector , pornesc gramada de liane si imbraca tot ce cu mintea cuprindem

      Oricum, Clara(daca imi permiti) , lasa tristetea deoparte si priveste intregul ( invitatie, nu e nik imperativ aici): o spirala imensa, care se desface incet incet, in milenii de evolutie(nu e evolutie, in esenta, dar mi-ar lua enorm daca desfac fiecare paranteza in parantezute 🙂 )
      noi, de pe spira actuala, alegem(asumat sau nu) ce va fi sa vina 🙂

      fain rau, zau asa

      gata ca-i 2 si iara zice petro ca s dus (ea si fiu-meu , pfff)

  6. Zoro spune:

    Din pacate pentru cei mai multi dintre parintii generatiei noastre, Petro, conteaza „gura lumii”. De aici si atitudini de genul „cum sa cresti copilul altuia?” etc.
    Ce bine ar fi sa tinem cont de ceea ce simtim si vrem, independent de parerile celor din jurul nostru, parinti sau nu! Uneori, insa, simti ca nu mai ai energie sa te lupti cu ei si atunci ai doua variante: fie ii indepartezi de tine si faci dupa cum simti, fie ii asculti si, astfel, iti asumi nefericirea. Iar, daca alegi ultima varianta, mai ramane intrebarea la care fiecare trebuie sa-si raspunda: chiar merita?

  7. Alex spune:

    Foarte adevarat. M-am regasit intru totul in postarea ta. Traiesc „chinul” asta de un an de zile. Dupa un an de relatie cu un barbat mai mare ca mine cu 12 ani, eu avand 24 parintilor mei li s-a casunat ca nu le mai convine relatia mea. Mi-au cerut in prima instanta sa renunt si sa intrerup orice relatie cu el, eu nu am facut asta, am continuat pentru ca il iubesc, ne potrivim, avem pasiuni comune. Parintii mei m-au pus in postura sa aleg intre ei si el. Cum e posibil sa pui un copil sa aleaga asta? Mi se pare absurd si egoist. Evident ca mi-au trecut prin cap fuga de acasa, sinuciderea bla, bla. bla, etc. etc. Nu e nici ciung, nici ciumat, nici urat, nici cum…e un om normal care are cu 12 ani in plus. Nu inteleg societatea care pune etichete si nici rationamentul alor mei care imi vor binele desi mi l-au luat.
    ** Le-am spus ca nu mai vorbim si s-au linistit. De 4 luni de zile nu ma intreaba ce simt, ce gandesc, ce e in minte mea….

    • Ramona spune:

      Dar daca acel barbat ar fi insurat si nu divortat, ce-ar zice gura lumii ?
      Suntem ridicoli in ipocrizia asta generala, in a avea mereu grija sa fim in randul lumii, intr-atat incat uitam cine suntem si ce vrem cu adevarat. Eu m-am indepartat de parintii mei cu buna stiinta si vointa. Nu mai suportam. Basca, unul dintre ei e vampir energetic. Nici macar nu intelegeam de ce eram asa deprimata si nervoasa cand stateam cu tata,
      Azi eu sunt fericita, implinita si nu dau doi bani pe gura lumii.
      Mai nasol, chiar grav este ca parintii isi santajeaza material, nu numai emotional, copiii tineri (inca neplecati definitiv in viata lor) – daca nu faci ca noi, te duci unde vezi cu ochii, daca nu faci ca noi, nu mai vezi masina lu’ tac-tu sau bani de buzunar, depinde….Eu am trecut prin asta, dar recunosc azi ca mi-a folosit. M-a ajutat sa fiu omul care sunt azi, sa constientizez si sa apreciez valoarea fiecarei reusite ale mele, valoarea banului muncit de mine, dar mai ales a demnitatii mele.

  8. Sunshine spune:

    Tzop si eu ca musca n lapte sa mi dau cu părerea. Cred ca părinții tipei care ți a cerut sfatul sunt niște oameni nefericiți. Nu știu ce înseamnă sa fii fericit si sa te simți iubit…sau au uitat. N au nici încredere in deciziile fetei, habar n am de ce… Cu astfel de părinți as fi ales sa fiu nesincera. Nu le sa fi spus vârsta lui dacă asta ii deranjează – ca doar nu s ar fi uitat in buletinul lui. Si poate nici de copil. As fi adăugat asta pe parcurs. Dar ei l au cunoscut? Ca e important cum e el ca om si cum se simte fata lor lângă ei. Având atitudinea asta ei mai mult o pot înverșuna pe ea sa stea cu el si sa l ” apere”. Nu știu cum e el, poate nu e cel mai potrivit, poate e, habar n am. Dar dacă părinții ar zice ca accepta relația asta, cine știe cum ar fi lucrurile in continuare. Gata ca va plictisesc

  9. Ella spune:

    cum a fost asta.. m a atins unde ma durea mai tare „eu te am facut eu te omor” asa imi zicea si mama… mai dureros e ca eu nici acum nu o pot iubi pt cum s a purtat cu mine in adolescenta… tata in schimb a fost painea lui Dzeu un om intelept echilibrat de la el am tot ce exista bun in mine ca fiinta, nu a fost doar un tata minunat ci si cea mai plina de bunatate pers pe care o stiu.. un om cu care nu te puteai certa si pe care nu aveai de ce sa te superi.. odata la nervi cand eu mi am luat un job care nu i convenea maica mii amplans cu sughituri de obida si oftica in poala lui tata si atunci i am zis tare ca sa auda si ea care sigur era dincolo de usa „tata nu puteai sa iti iei si tu alta nevasta?! sa aiba macar jumatate din sufletul tau bun?!” acum din pacate nu mai.. s-a stins taticul meu bun acum 3 sapt… iar acasa nu mai e acasa fara el..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *