mă urcasem cu tot cu cască în cap în autobuzul de Poiană, după o tentativă ratată de schi. coada infernală, femeia palidă ca hartia care şi-a pierdut cunoştinţa lângă mine în cabină, în timp ce vântul ne zgâlţâia ca pe nişte conuri pe creangă, ceaţa şi viscolul de sus, senzaţia cunoscutăde vertij, toate mă alungaseră înapoi, în oras. cu umilinţă zic, eu nu prea merg cu autobuzul. aşa că am urcat timid, m-am aşezat la geam şi mi-am lăsat capul încorsetat în cască pe fereastră. în faţa mea s-a aşezat o doamnă în vârstă iar lângă mine, prietena ei. o priveam pieziş, prin ochelarii de soare. avea sprâncenele creionate atent şi ruj roşu pe buzele şifonate de ani. pe cap, o bonetă verde, cu broşă prinsă într-o parte. un nas coroiat. atitudine. vorbea îngrijit, cu o delicateţe pe care nu o mai auzi în zilele noastre. cuvinte bine alese, pronunţate tacticos, în propoziţii elegante. am ciulit urechile, instinctiv. îi povestea colegei de excursie că nu mai recunoaşte pârtiile. înainte ştia toate ieşirile, din Lupului în Drumul Roşu, din drumul Roşu în Subteleferic. mi-a venit să o întreb dacă schiase când era mai tânără, dar era cumva evident răspunsul, iar eu nu aş fi deschis oricum gura. mi-am şi imaginat-o în combinezon cu schiuri de lemn în picioare. chiar pe când îmi inghiţeam întrebarea şi mestecam viziunea, s-a oprit şi m-a privit atent, apoi i-a zis interlocutoarei: ce frumos e imbracată de schi duduia! ce bine îi şade albul ăsta pe cap, cum e bronzată. mi-a zâmbit, cu gingăşie, scuzându-se parcă. duduie, ce cuvânt minunat şi anacronic. nu mi-a spus nimeni, niciodată, duduie. sigur, apelativul se potriveşte mai degrabă duduicilor mele, dar l-am sorbit aşa cum a venit, dulce şi suav şi mi l-am asumat cu egoism şi mândrie deşănţate. duduie.  după scurtul interludiu, bătrâna doamnă a continuat să îi povestească celeilalte despre traseele pe care le face vara. de la Crucea albastră, pe drum forestier până la Piatra Corbului, uite, aici, paralel cu drumul, pe o potecă fermecătoare, absolut pi-to-re-scă. m-am înroşit toată de jenă pe interior, braşoveancă de ocară ce sunt, nu am auzit de Piatra corbului şi Crucea albastră în viaţa mea, darămite să cobor pe acolo. pe la Belvedere, bătrana cea distinsă a început să se foiască în scaun şi să se îndemne cu prietena ei către uşa din faţă. l-au rugat pe şofer cu vorbe meşteşugite şi de nerefuzat să facă o excepţie şi să le lase şi pe ele în faţa casei, ca să nu urce pe jos din Livadă, ca sunt obosite de plimbare, aici, la casa asta albă, despre care aflasem că adăposteşte şi o proprietară rău-voitoare care lasă toată noaptea lumina aprinsă în dreptul dormitorului doamnei din faţa mea şi îşi scoate lenjeria intimă pe balustrada comună, un gest complet lipsit de bună cuviinţă. şoferul a oprit în dreptul unei vile superbe de pe drumul Poienii, iar cele două doamne în vârstă i-au mulţumit frumos şi i-au urat serviciu uşor. abia la coborare, am observat că autobuzul venise plin cu oameni bătrâni şi frumoşi, echipaţi de munte, cu beţe de schi în mâini.