jurnal, septembrie, 2009
cîteodată sufletul meu e o gară sau mai puţin decît atît. un peron de provincie. pustiu, peste care suflă un vînt rece şi trist, împrăştiind frunzele toamnei. cîte un tren, răzleţ, trece, cu vuiet mare. uneori opreşte. nu mult. din el, nu coboară niciodată, nimeni, să rămînă. uneori,vreun călător străin, coboară, se adapă, îşi oxigenează plămînii cu aerul meu, apoi se urcă în tren, din mers.
altădată sunt chiar mai puţin. poţi pleca mai departe, fără să fluturi batiste, fără să te uiţi înapoi.
Ce-am mai debitat:
miscellanoase Postarea următoare:
prima lansare & reacţii
Not true.