După aproape 18 ani (întrerupți o singură dată, pentru scurtă vreme) de presă, anul ăsta am renunțat. Am făcut-o ușor, fără regrete. Eram suficient de sastisită și nemotivată în ultima vreme. Știam că se va întîmpla asta, aveam în plan, dar lucrurile s-au precipitat și am fost nevoită să fac asta subit. A fost unul dintre lucrurile foarte bune întîmplate anul ăsta. Pentru prima dată nu mai muncesc pentru altcineva, ci pentru mine și viața mi s-a rearanjat neașteptat în zona profesională, permițîndu-mi să fac ce îmi place în termenii mei. Nu spun că nu voi mai face jurnalism de vreun fel niciodată – cumva, mai am mulțime de tangențe și acum în zona asta – pentru că de cîte ori spun niciodată Dumnezeu își rîde în barbă și imediat după, de mine. Celor 18 ani de presă am să le mulțumesc pentru mare parte din ceea ce sunt azi ca om. Am învățat și trăit enorm acolo, pe teren, lucruri cu care, în mod obișnuit nu prea ai de-a face. Azi m-am trezit cu gîndul ăsta în cap, că au fost vremuri în care, din cauza contextelor de tot felul, mi-a fost rușine să spun că sunt jurnalistă, că lucrez în teve. Meseria asta a căpătat tot felul de conotații, aproape toate negative. Mă distrează de mor cînd văd cîte vreo fătucă care a scris la reviste pentru femei rețete de înfrumusețare și de flirt cum se dă jurnalistă. Oricum, datorită tehnologiei și apariției internetului, lucrurile s-au schimbat enorm în ultimii 10 ani în presă. Ce altădată documentai cu piciorul, zile în șir, azi e la un click și un copy-paste distanță.
E o meserie teribil de grea. Mîncătoare de viață. Te uzează. În 18 ani, am învățat să fac și am făcut cam tot ce se putea în zona asta: teren, producție, editare, packaging, transmisiuni live, știri și emisiuni, reportaje, campanii. De cînd mă știu, mă lovesc încontinuu de prejudecata asta, că a lucra la televizor e ceva foarte fancy, te duci cîteva ore pe zi și te machiezi frumos, citești un prompter și apoi pleci acasă. Îți trebuie niște meclă, să dai bine pe sticlă și capacitatea de a intona frumos ce curge pe prompterul ăla. În creier poți să nu ai nimic, nici nu îți face trebuință. Am primit zeci de mesaje de cînd scriu public de la oameni care îmi spun exact asta: păi eu credeam că erai una proastă, de la televizor. No shit!
De fapt, jurnalismul ăla, pe care l-am învățat și făcut eu cu pasiune aproape două decenii, înseamnă enorm de multă muncă. Muncă pe care nu mulți oameni ar fi dispuși să o facă. În niciun caz „jurnalistele” care scriu despre glossuri și rimel. Înseamnă sute de nopți în care am dormit cu telefonul pe pernă și în care m-am îmbrăcat, uneori și de trei ori în aceeași noapte, în mai puțin de trei minute și am plecat pe teren, să filmez vreo catastrofă mai mare sau mai mică. Mi s-a întîmplat să trag doar un pantalon peste pijama și să fug ca o descreierată, căci nu aveam timp de zăbovit cu fleacuri din astea cum ar fi să mă îmbrac. Iar după ce filmam știrea, o trimiteam la centru, decupam și scriam, ca să fie gata pentru jurnalele de dimineață. Uneori mai prindeam o oră-două de somn. Dacă eram foarte norocoasă, dormeam chiar o jumătate întreagă de noapte. Iar a doua zi nu rămîneam să dorm acasă, ci mă duceam iar la job și trebuia să fiu fresh, de dat la televizor. Înseamnă sute de weekenduri în care am alergat fără oprire, în timp ce alții se odihneau și distrau – da, sute, căci aveam unul sau două weekenduri libere pe lună, în cele mai bune cazuri. Înseamnă program “flexibil”, adică 12-14 ore de muncă pe zi. Anchete, ore lungi de așteptare în fața instituțiilor și pe la uși, luptă cu oameni și cu sistemul, oboseală extremă. Înseamnă să fii martor la întîmplări teribile, să vezi clădiri și ființe cum îți ard sub ochi, umplîndu-ți mintea și hainele de fum și funingine, înseamnă să vezi oameni morți în ipostaze cumplite, spînzurați, uciși, cu capetele rostogolindu-se pe asfalt, îngropați în pietre ca franțuzoaica aia prinsă de viitură în Hornul Mare – cumplit de frumoasă, răvășitor cadavru, goală și însemnată de loviturile bolovanilor care o omorîseră – explozii, carnagii, case și oameni acoperiți de ape sau zăpezi, crime stupefiante și violențe inimaginabile asupra femeilor, a copiilor, a bătrînilor. Spectrul uman, în întreagă splendoarea și mizeria lui, desfășurat într-o poezie a imaginilor care te modifică esențial și definitiv. Îți sapă tranșee în creier.
Eram tînără și foarte pasionată, credeam că fac ceva important. Mi-a plăcut. Să fac teren dar și să îi învăț și pe alții. Să fiu mereu acolo dar și să pregătesc, din spate, totul, ca să meargă șnur. Fiecare jurnal în direct pe care l-am făcut, în echipă, și a ieșit bine a fost o izbîndă. Anii de Realitatea, unde nu am mai ieșit din birou decît arareori, mi-au dat niște satisfacții grozave.
Am văzut cam tot ce se putea vedea în anii ăștia, lucruri care m-au marcat pe viață în toate sensurile posibile. Unele, adevărate orori, mi-au amplificat spaimele și apoi, m-au descătușat de ele. Mama mă suna deseori după ce mă vedea la televizor vorbind despre ceva cutremurător și îmi zicea, mamă, tu care ești așa sensibilă și emotivă, cum naiba te duci să vezi toate nenorocirile alea, cum de suporți? Suportam, nu aveam de ales. Mi-am pus deseori viața în pericol. Am fost amenințată cu pistolul, ni s-au smuls camere din mînă, am fost violentați și alergați. Am primit smsuri de amenințare de la interlopi despre care făceam anchete și am ajuns la DIICOT să depun plîngeri din cauza asta. Am survolat foarte aproape, din elicopter, TIR răsturnat, plin cu azotat de amoniu, la foarte scurt timp după catastrofa de la Mihăilești, unde colegi de-ai mei muriseră în urma exploziei. Cum zona era asigurată și nu te puteai apropia să filmezi, pe mine m-au trimis prin aer, fără să le pese că aș putea avea aceeași soartă. Am petrecut zeci de nopți în păduri, cu urșii mișunînd printre noi sau cu urși semitranchilizați în portbagaj, după ce am pornit campania cu ursăraia din Răcădău în urma căreia cartierul în care locuiesc și acum s-a transformat din zoo în oraș.
Am făcut și văzut și lucruri nespus de frumoase, am învățat enorm, am căpătat cunoștințe despre domenii extrem de diverse, am adunat povești pe care alții le ascultă cu sufletul la gură și pe care nu am apucat să le scriu, încă, am cunoscut foarte mulți oameni, m-am amuzat. Dar, mai ales, am obosit și am ars pînă la nivelul la care, la un moment dat, un medic mi-a zis că trebuie să mă opresc ca să nu mă sinucid, fără voie. M-am oprit o vreme. Apoi am mai revenit niște ani. Acum simt că am făcut-o definitiv. E o etapă încheiată în viața mea, asta cu știrile. Dar nu aș fi fost cine sunt dacă nu aș fi trăit-o. Poveștile mele ar fi fost mai sărace, mintea și sufletul meu, la fel. Mă bucur că nu am avut niciodată mirajul sticlei, că nu am lăsat asta să mă transforme așa cum am văzut de multe ori, în jur. Poate și pentru că nu mi-a plăcut partea asta, niciodată, nu mi-am dorit-o și nu am căutat-o nicicum. M-am trezit într-o zi că trebuie să o fac și am făcut-o cu teamă și groază. Mi-a adus mai multe lucruri rele decît bune faptul că am devenit o față cunoscută. M-a expus la gîndiri stereotipe, prejudecăți, invidii, ură. M-a și ajutat, nu încape vorbă, dar m-a și afectat, în egală măsură. Trebuie că m-a și imunizat la bîrfă și judecată într-o oarecare măsură, căci altfel azi nu aș fi putut să scriu și să mă expun așa cum o fac dacă nu aș avea pielea bătătorită pe bucata asta de suflet.
O lume și o slujbă fascinante, însă foarte greu de dus pe termen lung. I-am spus, sarcastic, o slujbă ca oricare alta, tocmai pentru că nu aduce cu mai nimic altceva. Seamănă cu mine, în multe feluri. M-am potrivit ei, mi s-a potrivit mie. Acum sunt pe un alt drum și privesc înapoi cu un ochi lucid. Și îmi mulțumesc mie că am știut să fiu dar și să ies din ea, că nu m-a căpiat, că nu m-a dezumanizat, că nu m-a împins să iau decizii care mi-ar fi alterat substanța și structura.
Și nu îmi mai e rușine că am fost, aproape 18 ani, jurnalistă. Ba sunt mîndră.
O să scriu măcar o parte din poveștile astea.
Ce-am mai debitat:
exhibiționiștii (o poveste din Vamă) Postarea următoare:
prea gratuit, prea ca la festival
Petrooooo! Am citit aproape cu lacrimi in ochi tot ce-ai scris. De ciuda, evident, ca eu nu m-am facut jurnalist. Parca as vrea sa mi-o fac cu mana mea, sa ma trimita si pe mine cineva noaptea cine stie unde, sa fac ce-ai facut tu, sigur castigi sau inveti o autodisciplina, intr-o oarecare masura. Nu te invidiez prea tare dar te respect, ca om, ca femeie, ca autor si ca suflet curat si corect. Zi faina sa ai!
da, autodisciplină cîștigi, clar. de aia pot face mulțime de chestii într-o zi. dar e greu, tare greu.
Bravo
Felicitari Petronela, pentru cei 18 ani plini de experiente de tot felul! Ai descris perfect cealaltă fata- dura, a acestei meserii, fata care nu se vede dincolo de sticla. Și eu..pana sa ajung la pupitru, am făcut multe ture de noapte iarna. În decembrie, la 3-4 dimineața pe câmp..nu știu cine și-ar dori sa filmeze accidente grave cu morti.. Senzatia e „minunata” cand ajungeți la locul tragediei- doar tu si cameramanul tau primii si in bezna aia din camp.. te împiedici de capete tăiate, mai cazi in cate o groapa, calci pe creier de om, iti îngheata mana pe microfon și totuși, nu trebuie sa te afecteze nimic, dimpotrivă. Sa îți păstrezi optimismul și sa nu „îți sara mintile”..
vezi, ai zis că ai ajuns la pupitru, semn că ți-ai dorit asta și că e un soi de ascensiune. eu nu am văzut niciodată așa lucrurile. a ajunge la pupitru sau la București nu au fost pentru mine alegeri. la București nu mi-am dorit niciodată, am declinat toate ofertele, iar pupitrul a fost un chin pentru mine.
Frumoasa experienta de viata 🙂
[…] că alți jurnaliști, oameni care au muncit din greu și pe care îi poți aprecia mereu, precum Petronela, și-au văzut liniștiți de muncă și au făcut o carieră de […]
Da, asa e 😄
drum lin 🙂
cam asa mi-as descrie 20 de ani de jurnalism cotidian:
eu insumi cu-mpletitele franghii
si lanturi bune viata mi-am legat
precum odinioara in campii
in iarba verde caii pe-nserat
in zori cand soarele se inalta
copitele la cai le dezlegam
in roua noptii care stralucea
ca ingerii sfiosi ingenuncheam
franghii de aur lanturi de argint
azi au patruns adanc in carnea mea
cu aurite rani azi ma mai mint
rana de aur tineretea mea
sa mai fiu tanar liber ca un lup
ce mana sfanta ma va dezlega
sa scot din inchisoarea-cestui trup
angelic sufletul care murea
traducerea… ignore, pur si simplu… nu zic nimic de Cohen acum (if it be your will…), dar Garcia Lorca a fost mare de tot, pe alocuri…
cumva, imi place s-o ascult cand sunt cam la pamânt… sau in masina, cand ma intorc acasa, noaptea, rupt de obosit și cu capul mai mare decat cel mai mare dovleac de… cum s-o chema sabatoarea aia neromaneasca, dar care face vanzare multa in Romania). Habar n-am cum, dar ma face sa-mi revin si sa zambesc. Mai ales cand intra backing vocals. Mare inventie, muzica asta, ce sa zic… Beautiful loosers…
https://www.youtube.com/watch?v=18r322mUsB4
… cum ar veni
🙂
Tare…..rar am văzut un om să scrie cu atâta patimă despre meseria lui..
cred că sunt genul care scrie cu patimă despre absolut orice. scrisul îmi e patima cea mai mare.
Esti toata numai suflet !
E o placere sa te citeasca omu’. 🙂