demistificarea asta. desulemenirea. doare, ştii?
sunt ca o păpuşă rusească. (sau era ruletă? sau poate montagne, totuna). scot din mine, rând pe rând, păpuşile mai mici şi le examinez cu atenţie. exact aşa mă simt. mă uit la ele ca şi cum nu ar fi eu. bucăţi de mine. ca şi cum ar fi de capul lor. cum au şi fost, fiecare, cândva. îmi vine să le dau palme. le scot, una câte una, una din alta. de alea mici mi-e drag şi grijă. le-aş ocroti, le-aş iubi. le-aş şterge lacrimile. nu pot să fac nimic. altora, le-aş da palme peste făţucile lor cu obrajori roz. ăsta e rolul grafoterapiei, au zis şi psihologii: să accepţi că nu te poţi amesteca acolo. că nu poţi să faci nimic. te uiţi doar: teribil de jegoasă treabă.
uite-o pe asta mică de tot. cât e de julită. cu ochii ei mari şi negri şi îndureraţi. dacă ar şti ce-o aşteaptă s-ar rostogoli încet, până pe marginea dulapului şi şi-ar da drumul de acolo pe duşumea. s-ar spage bucăţele mici, nu ar mai încăpea în interiorul alteia. s-ar rupe şirul – efectul fluture. astalaltă, mai mare. e plină de sînge. are maximum şaptişpe ani. şi fiecare se conţine pe ea însăşi.
mă scot pe mine din mine şi mă examinez ca la doctor. o mie de mii de mine. aici prea slabă, acolo prea tristă, dincolo fericită. radiografii. tu ştii perfect: locul ăsta e o radiografie de mine. de fiecare eu. eu la 30 de ani si 4 zile. eu la 28 si 2 luni şi o zi. eu la 14. eu la 3 ani jumate. după fiecare întâmplare, am fost o altă eu. după fiecare cuvânt scris aici sunt altă eu. neuropsihologilor le-a luat aproape 3 mii de ani să descopere treaba asta pe care o spuseseră atât de frumos grecii. uite, cunosc anatomia creierului pe dinafară. ştiu traiectoria sinapselor mele, dendrită cu dendrită. ştiu ce hormon va secreta hipotalamusul în momentul în care voi termina de scris asta. ştiu anatomia tristeţilor şi a bucuriilor mele. emisfera stîngă şi emisfera dreaptă. nu mă ajută la nimic. tot trebuie să intru cu dinţii, ca psihiatrul lui Vian, să curăţ latrina.
iau fiecare păpuşică şi o scutur, să aud cum zornăie pe interior. acolo e diferenţa – înăuntru.
tot voi intra peste tot, voi scormoni, voi râcâi, fără să îmi pese că doare. no pain, no gain. o să scot păpuşile alea. o să le decojesc de vopseaua aia nouă, neverosimilă şi o să le privesc aşa cum sunt. dezgolite. cu sufletele la vedere, hai, şi tu, şi tu. nu o să mă scutesc de nicio vină, nu o să îmi caut nicio scuză. nu mistific nimic, nu sulemenesc, nu inventez, nu mă scuz, nu mă propun. suntem exact cine suntem, iar eu ştiu asta perfect. poţi să îţi construieşti identităţi, virtuale sau nu, să te înconjuri de aplaudaci, poţi să ascunzi adevărurile despre tine care dor. să pozezi. să vrei să crezi că eşti ceea ce vinzi. să te oglindeşti în ceilalţi şi să ţi se pară că eşti ceea ce reflectă ei că ai fi. ceilalţi nu sunt oglinzi, doar biete cioburi care nu reflectă, refractă. adică deviază, la dracu’. eu am ales să nu (mai) fac asta.
haznaua e pe jumătate golită. vina, pe jumătate iertată. exorcizarea asta. doare, ştii?
e şi ruletă rusească. da’ nu cu unu’. cu toate gloanţele.
iar ăsta nu e un blog. e un loc. zi-le să se descalţe de sufletele pline de noroiul de afară când intră.
(acest text face parte din volumul O să mă ştii de undeva)
Ce-am mai debitat:
o slujbă ca oricare alta Postarea următoare:
abuzuri
Da, suntem suma deciziilor noastre, a intamplarilor si a experientelor acumulate…si sa vrem nu ne putem renega noi, pe noi insine…asumarea e singura solutie corecta…Excelenta scriitura!!!
multumesc, Bogdan!
[…] Pesmet. Fetiţa aia trăieşte încă, păpuşă rusească mititică şi pitită în şirul lung de păpuşi ruseşti şi destul de tragice pe care îl ascund ochii mei. Şi teiul din faţa casei, de unde adunam flori […]
Nu mai fi asa nemiloasa! Glontul a plecat in acea zi blestemata de vara. Ani in sir mii de papusi au tras de el… l-ai scos plin de durere si l-ai pus la loc. Acum e blocat de durere. Si-asa va ramane.