Angela Marinescu trece pe trotuar
(știu sigur că e ea deși n-am întîlnit-o niciodată)
se oprește în fața unei simigerii. Privește vitrina, nu cumpără nimic,
trece mai departe. Pe cap are o șapcă neagră,
iar dedesubt, un șal mov care-i atîrnă fermecător
pe sub șapcă, pe umeri și pe spate
eu stau în mașină și o privesc. Îi privesc cearcănele de sub ochi, căutătura
pierdută, tristă,
fusta dantelată ce se ițește pe sub palton atunci cînd pășește.
Angela Marinescu trece pe trotuar
își face loc printre oameni, bolnavă și tristă
nimeni nu o privește, nimeni nu știe cine e. Nu îi zîmbește nimeni,
nu îi cere nimeni vreun autograf. Ea trece, tot trece, eu o privesc îndelung
aerul din jurul ei se face galben iar
mersul ei
abătut
și
solitar
printre oameni
indiferenți la poezie
e poezie
a treia iarnă Postarea următoare:
obraznică (the smell of hospitals in spring 2.0)
